„Ca să prinzi într-o poveste eterogenitatea şi contradicţiile fiinţei umane, norul de incertitudini greu de risipit de raţiune ce învăluie lumea interioară, e nevoie de talent, nu glumă. Iar „Villa Margareta” e dovada că Doina Jela e un romancier cu suflu vast, care se încumetă să povestească, pe fundalul evenimentelor trăite de români din 1989 până acum, despre nevoia de a fi autentici şi a ne accepta aşa cum suntem, despre frică şi curaj, despre idealisme şi compromisuri, despre vină şi dostoievschiană ispăşire. Foarte reuşite sunt şi descrierile peisajului dobrogean, ale satelor şi naturii din zona mării şi Deltei, dar şi punctele nodale ale spaţiului pe care se desfăşoară poveştile imbricate, precum Villa Margareta, o baracă de grăniceri dezafectată, devenită simbolic un spaţiu al adevărului, un refugiu şi o ascunzătoare, şi în care se descâlcesc în final capcanele narative.
–Adriana Bittel, Formula AS,1195, dec. 2015
„Se mai verifică încă o dată impresia dintotdeauna că o carte este portretul autorului ei. Villa Margareta nu este o carte care să te lase să te împrietenești ușor cu ea, dar, odată ce se înnoadă legătura între cititor și text, relația devine indestructibilă. O carte densă, de substanță, un roman în care, în filigran, se simte cunoașterea abisurilor omenești, acumulată de Doina Jela în cele aproape trei decenii de cercetare a istoriei recente și recristalizată într-o formă literară expresivă și fină.”
-Silvia Colfescu, Istorioare bucureștene (blog)
Personajele Doinei Jela nu seamănă cu nimic din ce ai citit până acum, chiar dacă putem vorbi de câteva tipologii – liderul, intelectualul, rebelul, avidul după libertate Vlad Cernescu, de pildă. Și deși firele narațiunii par un labirint în care îți va fi ușor să te rătăcești, ele sunt împletite în așa manieră încât te țin prizonier al romanului – un captiv surprins, degustator profesionist al suspansului și misterului, al răsturnărilor succesive de situație. (…) Închei precizând că Villa Margareta este un roman complex și extraordinar, o carte atipică pentru secolul vitezei, un dar pentru orice cititor împătimit – nu îti rămâne decăt să-l despachetezi și să te bucuri de el.
–Eli Bădică, Suplimentul de cultură, nr. 523, apr. 2016
„Romanul Doinei Jela, Villa Margareta, prima operă ficțională a autoarei, celebră pentru scrierile sale cu un pregnant potențial de reevaluare a istoriei, confirmă afirmația că arta deranjează și re-aranjează raportul nostru cu realitatea și cu istoria. Preferând perspectiva macroscopică a lupei, surprinzând realitatea care se configurează cu ajutorul unor sisteme simbolice corelate cu o viziune care nu se poate debarasa de emoții și inhibiții, autoarea reușește să îmbine armonios explorarea aspectelor sociale cu un stil intimist, confesiv de cea mai înaltă clasă. Mărturisirile cu valoare documentară, stricta aglomerare de date concrete, înregistrarea faptelor care ar putea oferi material pentru o frescă socială nu sunt simple consemnări memorialiste, ci sunt adevărate mostre ale autenticității, potențând conturarea efectului estetic. Totodată, inserarea unor expresii ale veridicității precum fragmente dintr-un dosar de Securitate, scrisori, un manuscris, fotografii, o pagină de dicționar, e-mailuri creează o legătură indisolubilă între caracterul non-fictiv și cel fictiv al cărții, postulând caracterul postmodern al operei, alături de fragmentarism, flash-backuri, întreruperi, reluări perspectiviste ale aceleiași scene.”
–Aurica Vicovan, Timpul, nr. 203-204, 2016.
„Romanul Doinei Jela este romanul generaţiei născute în jurul anilor ’50 ai secolului trecut, care a trăit primele decenii de viaţă în comunism, care a cunoscut o scurtă perioadă de liberalizare a regimului în studenţie şi pe care Revoluţia din ’89 a prins-o în pragul maturităţii : oarecum la acel prag al ei de pe care încă mai e posibilă o schimbare, când destinul nu pare a-şi fi desăvârşit lucrarea. Romanul se încheie cu chiar acel moment, resimţit ca unic, când libertatea oferă nesperata şansă de a-l lua în mâini şi de a face din el ceea ce nu fusese până atunci posibil. Desigur, în funcţie de întâmplările de viaţă care l-au făcut pe fiecare personaj în parte să supravieţuiască sau să moară, în funcţie de acel trecut care l-a format sau deformat, care i-a mai dat sau nu o şansă.”
–Smaranda Vultur, Revista Orizont, nr. 4, aprilie, 2016
VILA MARGARETA – fragment
Este noapte. Niciodată nu ne-a prins noaptea la şcoală. Când Vlăducu, învăţătorul nostru, ne-a lăsat singuri, era amurg, dar nu noapte. Acum e noapte-noapte, nimeni nu vine după niciunul dintre noi, niciunuia dintre noi nu-i trece prin minte să plece, nici chiar celor pentru care timpul nesperat de joacă şi zbenguială nu reprezintă o tentaţie, nici măcar vară-mii Jeni. În clasă este lumină, pe când ferestrele de pe amândouă laturile lungi ale clasei sunt întunecate, ca nişte margini ale lumii, dincolo de care este neantul. Ca în spaţiul cosmic, între planete. În clasă însă, în lumină şi noi între noi, este bine. Alergăm pe bănci, scheletul din fundul clasei are legată la gât o cravată de pionier şi pe craniul jumătate muşchi, jumătate oase are căciuliţa vară-mii Jeni, pe care pentru prima dată o văd râzând cu ochii ei minunaţi, albastru-închis şi intens ca pietrele de lapislazuli. Deşi i s-a smuls căciuliţa de pe cap fără să i se ceară voie – şi ea mai mereu e tristă din cauza picioruşelor ei de vrăbiuţă, operate de patru ori, rupte şi puse la loc, rupte şi puse la loc, rupte şi puse la loc, rupte şi puse la loc, de patru ori –, acum râde când vede cât de caraghios arată scheletul cu căciuliţa ei pe cap. Nu aleargă deloc peste bănci, că n-ar putea, nici măcar printre bănci n-a realizat mai mult de două-trei ţopăituri, la început, când a făcut o tentativă să-şi recupereze fesul, înainte de a înţelege că este un joc şi că nimeni n-a făcut nicio diferenţă şi am socotit-o şi pe ea participantă la joc şi a început să râdă. Suntem toţi prietenoşi cu ea de obicei şi ocrotitori, dar ne e frică s-o prindem în jocurile noastre. Acum participă, se bucură şi ea şi râde. Fără să mai iasă din bancă. Nimeni nu face lista. Nelu/Pecu a încercat, i-au rupt-o fetele, Talaie (fratele geamăn, dar blond al celor doi gemeni) a încercat din nou, tot în joacă, i-a rupt-o Muscă Viorel, şi pe urmă nimeni n-a mai făcut nimic, toată lumea a alergat peste bănci, singură vară-mea a stat în colţişorul ei, râzând fericită. Suntem mulţi, suntem amestecaţi, când a plecat învăţătorul Vlăducu, dându-ne indicaţia să stăm smirnă, a adus la noi clasa vară-mii, a II-a, cinci băieţi şi-o fată, clasa mea şi a lui Muscă Viorel, a IV-a, opt găligani, şi clasa lui Behan/Orhan, ceilalţi gemeni din sat, ăştia însă doar doi, Aura, Cristi şi Indira, a III-a. Clasa I nu există, niciun copil nu a fost înscris la clasa I în anul acesta. Fără cei cinci gemeni, Nelu, Pecu şi Talaie („toţi bulgari cu cap de paie“, cum li se strigă deja, de undeva din dreapta, unde s-a impro vizat un cor) şi Behan/Orhan (doi tătari, numiţi amândoi cu amândouă numele fiindcă nu-i deosebim), toată şcoala s-ar fi desfiinţat, fiindcă nu întrunim numărul. Nici n-ai zice, după câtă hărmălaie facem, că nu întrunim numărul.
În orice caz, nimeni nu a stat smirnă. Nimeni, cu excepţia vară-mii Jeni, care se uita la noi toţi, aşezată cu picioarele bolnave pe interval, ca să se poată întoarce să vadă scheletul şi pe care noi o ocoleam cu grijă când treceam în goană, să n-o lovim. Şi mai exact, hărmălaia a fost atât de mare, încât nimeni n-a auzit când s-a deschis uşa. L-am văzut doar, la un moment dat, aproape toţi odată, încremenind toţi odată, acolo unde eram. El – în prag. Umplea cadrul uşii. Ochii minunaţi ai vară-mii Jeni semănau acum cu nişte ochi de peştoaică, plaţi, albaştri, sticloşi, mai sticloşi, singura în colţul băncii, cu picioarele afară, ca şi cum s-ar fi pregătit să iasă, ceea ce nu avea de gând. Era în prima bancă de la peretele dinspre casa noastră. Privea spre uşă, ca paralizată. De la privirea ei, ca de la sclipirea baghetei magice, am încremenit toţi în poziţia în care ne aflam : Cristi, aşa grăsan cum era, cu un picior pe o bancă şi cu altul pe cealaltă bancă din primul rând, cu fundul lui rotund, cumva desfăcut în două, ca două jumătăţi asimetrice de măr. Muscă Viorel, dansând cu scheletul, îl strângea acum, cu disperare, la piept. Nelu/ Pecu se tăvăleau între al doilea şi al treilea rând de bănci. Eu nu mai ştiu cum eram. NU eram conştientă decât de prezenţa, terifiantă, în cadrul negru al uşii, ca o emanaţie a neantului de afară, a învăţătorului nostru, Vlăducu. Poate că n-a stat în prag atât de mult timp cât mi s-a părut mie, până l-au văzut toţi. S-a îndreptat, clătinându-se, spre numărătoarea de lângă tablă (pe atunci erau numărătoare cu bile), a scos prima sârmă, a scuturat de pe ea bilele de lemn, care s-au rostogolit printre bănci, doar pe câteva le-a pus pe catedră, iar pe noi ne-a aliniat de-a lungul peretelui opus celui cu planşe : Animale domestice, Organele plantelor, Aparatul excretor la om, Diferite feluri de altoiri. Eram eu, Aura, Cristi, Indira, Muscă Viorel, Nelu/Pecu şi Talaie, Tatu, Ruşca Mare, Ruşca Mică, Behan/Orhan, doar unul dintre ei, nu ştiu de ce. Şi după ăştia patru de la urmă, cu gâtul întins în faţă, asistând, albă ca peretele, la supliciul tuturor, vară-mea Jeni. Durerea a fost fulgerătoare, fulgerător palmele mi s-au umflat ca şi cum aş fi avut pe ele două cabluri rozalii, două râme nefiresc de drepte şi crăpate, şi am scăpat prima. Până în ultima clipă am fost convinsă că pe vară-mea Jeni, care era ultima, o va trimite înapoi în bancă, o va excepta. Nu a exceptat-o : din palmele ei, de două ori mai înguste decât ale noastre, subţiri şi cu pielea aproape transparentă, cele două râme rozalii au devenit vinete, apoi au devenit roşii şi sângele a ţâşnit, s-a prelins pe degete, picurând pe duşu mea… Când Vlăducu a dat drumul mâinii ei, corpul vară-mii Jeni zvâcnea, strângând mâinile una la subsuoara celeilalte, dar ea nu plângea. Toată clasa noastră se agita, mişcându-se convulsiv, îşi lingeau palmele, le muşcau, suflau fără zgomot peste ele, le frecau una de alta, săreau în sus, le băgau la sub suoară, Nelu şi Talaie, înnebuniţi de durere probabil, râdeau înăbuşit, mut, strângându-şi tare mâinile între genunchi, totul ca într-un film cu sonorul tăiat. Behan/Orhan, nici după plâns nu-i deosebeam, aşa că nu ştiam care dintre ei era cel care gemea, sughiţa, chiţăia ascuţit, ca un şoarece. Iar vară-mea Jeni, singura din palmele căreia curgea sânge, fiindcă ea nu muncise nimic cu ele, nu se jucase nouă pietre sau cercul, ca să i se tocească pielea, nu mânuise pe gheaţă giumbişul toată iarna, nici măcar ea nu putea scoate vreun sunet mai omenesc. Dar făcuse pipi pe picioare…Numai când el s-a întors, a ieşit pe uşa rămasă deschisă şi a dispărut înghiţit de întunericul de afară, în secunda imediat următoare, clasa a răsunat de vaiete, plânsete, ono matopee şi suspine, ca o planetă a durerii plutind în neantul din jur. Era un vaier ca de infern, o vale a plângerii, şi fie care plâns suna altfel, fiecare durere arăta altfel…Mi se pare acum că dintotdeauna am avut sentimentul acesta : nimeni nu trebuie pedepsit pe nedrept ; dar că, dacă lucrul se întâmplă totuşi, există cineva care să pedepsească nedreptatea. N-aş fi străbătut, în întuneric, cei aproximativ 500 de metri până la noi acasă, dacă n-aş fi ştiut că acel cineva care să poată pedepsi nedreptatea făcută vară-mii Jeni există. Marele, viteazul meu tată, cavalerul meu fără prihană. De ce, atunci, nimic n-a mai fost la fel ca înainte, nici între mine şi el şi nici între mine şi nimeni altcineva, dar mai ales între mine şi el, nu ştiu. Ştiu doar că niciodată nu aveam să mai vin în vârful picioarelor, lăsând fără zgomot, lângă scaunul pe care, aşezat cu spatele spre uşă, citea documente sau ziare sau asculta radioul, ghiozdanul meu de carton şi, sărindu-i în spinare, cu intenţia să-l sperii, fără să reuşesc vreodată. Poate fiindcă una este să poată pedepsi nedreptatea şi alta chiar s-o facă. Să se ducă după învăţătorul nostru, la cârciuma lui Alexandru Pătraşcu, să-l scoată colo, în faţa acelei bodegi nedemne, în drumul frământat de picioare de oameni şi de animale, de roţi de căruţe, cotigi şi roabe, să-l trântească, dintr-un pumn, în băltoacele de urină, chiştoace, noroi şi excremente de oi, cai, vaci, să-i ceară să se ridice şi să-l mai trântească o dată la pământ, iar ca eu să suport gândul acesta, că tata îl lovea pe învăţătorul iubit şi admirat şi să trebuiască să-mi repet iar şi iar că vară-mea Jeni n-avusese nicio vină. Amintirea mă doare insuportabil şi acum, fără să reuşesc să înţeleg ce anume din ea. Doar că, atunci când doare aşa de tare, ceva agaţă. Ce agaţă ?
(Ochii vară-mii Jeni)
Atunci, cu D.M.M., simţisem nevoia să mă întorc la cinismul salvator… Îi spusesem că nu sunt nici acum mândră de ce am făcut.
Şi mă întrebase, ca de obicei, ce am făcut. „Ce v-am spus !“, exclamasem nedumerită.
