Interviu Lucian TURCESCU: România, religia şi biserica: înainte şi după 1989

Dialog exclusiv Lapunkt între Lucian TURCESCU şi Cristian Pătrăşconiu.

În studiile şi în cărţile dvs – unele scrise „la patru mîini”, împreună cu soţia dvs, doamna Lavinia Stan –aţi survolat şi aţi explorat în adîncime o temă extrem de importantă pentru istoria recentă şi contemporană a României: relaţia – complexă, complicată – dintre Biserică şi Stat. O să întreb abrupt: în ceea ce a făcut şi chiar în ceea ce NU a făcut înainte de 1989 , dar şi după acest reper temporal important, Biserica a întărit Statul în România?

O întrebare foarte complexă care cred că ar putea fi subiectul câtorva cărți viitoare. Voi încerca să delimitez puțin termenii pentru a schița un răspuns. Când folosiți cuvântul Biserică, bănuiesc că vă referiți la Biserica Ortodoxă, care a avut mai mult sau mai puțin o continuitate între cele două perioade, pre- și post-1989, deși au fost și momente serioase de discontinuitate. Când folosiți Stat, trebuie să delimităm din nou, dar în cazul acestei instituții, avem de-a face cu doua state diferite, unul comunist de tip sovietic înainte de 1989, altul în curs de democratizare, optând pentru o democrație de tip liberal occidental după 1989.

Lucian Turcescu foto banner

În perioada comunistă, relația Bisericii Ortodoxe cu Statul a fost una complexă. În primul deceniu după instaurarea comunismului, unii intelectuali, studenți sau membri ai altor straturi sociale (de ex.,unii țărani), au refuzat să accepte comunismul și fie au luat drumul mănăstirii, fie pe cel al rezistenței armate, în vreme ce regimul era instaurat cu teroare în toată țara. Numărul de călugări și călugărițe a crescut îngrijorător de mult pentru comuniști, care au început să persecute preoți și prin 1958-59 să expulzeze din mănăstiri și să aresteze mulți călugări și călugărițe, precum și credincioși laici, după ce primul val de arestări de prin anii 1948-51 nu reușise să ducă la atingerea scopului inițial de eradicare a religiei. În fața acestei situații, conducerea nouă a Bisericii Ortodoxe, sub Justinian Marina, a afișat o atitudine de sprijin a politicilor comuniste (inclusiv a cooperativizării agriculturii) în speranța că Biserica va continua să beneficieze de diverse avantaje și să nu fie atât de persecutată ca alte Biserici (e.g. Romano-Catolică sau Bisericile protestante) sau anihilată (cum fusese Biserica Greco-Catolică). Studii recente au revelat că Marina era socialist în convingeri, deși nu se considera comunist. Dar alte studii și un acces mai mare la arhivele Securității din ultimii 15 ani au scos la iveala și faptul că Justinian a încercat să apere Biserica de tăvălugul comunist. Deci, răspunsul la întrebarea dacă Biserica în perioada comunistă a întărit Statul este unul pozitiv, fiindcă recunoscând Statul, Biserica i-a acordat o legitimitate care îi lipsea, dar a și încercat, destul de timid pentru o Biserică majoritară, să își apere interesele proprii și astfel să slăbească puțin Statul.

Tradiția de colaborare între Biserica Ortodoxă și Stat trebuie localizată în conceptul bizantin de symphonia (sau armonie) între cele două instituții, care s-a transmis ulterior statelor care au supraviețuit căderii Bizanțului in 1453. În cele aproape 11 secole de imperiu bizantin, relația stat-biserică nu a fost una armonioasă, ci deseori una de dominare a Bisericii de împărați care au încercat să își impună voința asupra Bisericii chiar și în materie de dogme. Vedem symphoniauneori și în Rusia până la venirea bolșevicilor la putere, dar și mai clar în secolele al XIX-lea și al XX-lea în țări precum România, Grecia, Bulgaria, și Serbia. Țările balcanice, după dobândirea independenței, au importat regi occidentali pentru a obține recunoașterea și suportul țărilor vestice, dar încet-încet le-au solicitat monarhilor lor fie să se convertească la ortodoxie, fie să își boteze și să-și crească copiii ortodocși. În acest fel, după perioada de ocupație otomană musulmană și relațiile stat-biserică de tip Rum Millet controlate de patriarhul ecumenic de la Constantinopol (Istanbulul de azi), noile state balcanice apărute în secolul al XIX-lea au dorit o revenire la modelul bizantin de symphonia în care conducătorul statului era ortodox, iar religia majoritară era ortodoxă. Patriarhul JustinianMarina însuși pare să fi crezut în acest model, încercând reiterarea lui chiar în perioada comunistă prin conceptul lui de apostolat social, un amestec foarte bizar de doctrină marxistă cu creștinism bizantin în care Biserica Ortodoxă și Statul comunist puteauchipurile colabora, deși ˝împăratul˝ nu mai era ortodox, nici măcar creștin, ci un ateu sprijinit de o poliție secretă care dorea sa distrugă religia. Modelul apostolatului social a fostdezvoltat ulterior și de Antonie Plămădeală în teoria lui despre Biserica slujitoare.

Referitor la perioada post-1989, unii ierarhi ortodocși în vârstă, precum Patriarhul Teoctist, ar fi dorit o reîntoarcere la symphonia interbelică, în special prin recunoașterea Bisericii Ortodoxe ca Biserică națională și numirea(nu alegerea) mitropoliților și a episcopilor ca senatori. Ce partid puternic visa Teoctist, care să voteze în bloc în Senat, pe linie de partid, sub controlul lui! Visul nu s-a împlinit însă, deoarece România post-comunistă a avut un alt destin decât România interbelică, devenind o țară membră a NATO si UE. Alții, precum Mitropolitul Nicolae Corneanu sau chiar actualul Patriarh Daniel, și alți teologi cu care am vorbit, nu credeau că modelul symphonic mai este relevant sau posibil. După 1989, Biserica și Statul au cooperat și, ca instituții, s-au susținut reciproc, deși nu întotdeauna au fost de acord una cu alta. După 1989, cred că modelul de relații stat-biserică adoptat în multe țări foste comuniste est-europene a fost cel pe care politologul american Alfred Stepan îl numește ˝toleranță reciprocă˝(twintolerations). El permite un respect reciproc între cele două instituții, câtă vreme amândouă respectă principiile democratice și contribuie la binele social, cu respectarea pluralismului religios, dar și cu dreptul Bisericilor de a se manifesta în plan social și chiar de a forma partide religioase (e.g., creștin-democrate). Evident, această toleranță reciprocă nu a fost un drum lin, ci unul plin de urcușuri și coborâșuri, cu momente tensionate, și care au dus la diverse accente puse in diversele state est europene. Dacă Teoctist a încercat o reînviere a modelului simfonic bizantin, Daniel pare atras mai mult de modelul de parteneriat stat-biserică practicat în Germania.Așadar, statul a fost întărit și în post-comunism.

turcescu 1

În științele sociale, e foarte popular conceptul de anomie: instabilitate socială rezultată din colapsul standardelor și a valorilor sociale(sau ˝haos˝). Anomia e ceva de care toți se tem. Societățile pot foarte ușor cădea în anomie dacă nu sunt protejate de instituții precum guvernul, armata, poliția, parlamentul, dar și religia. Ceva anomic a fost experimentat de România în decembrie 1989 sau în iunie 1990 (cu mineriada) sau de Siria în războiul civil actual. România devenise o societate anomicăîn 1989. Așa că BOR după 1989 a ajutat foarte mult să oprească anomia, la fel cum au ajutat și alte instituții, inclusiv armata.

Dacă da, cum anume a făcut-o şi cu ce preţ? Şi, din nou: dacă da, e bine că l-a întărit sau nu e bine?

E bine sau nu să întărești Statul? Depinde de stat, după părerea mea. Când ai de-a face cu un stat totalitar, nu cred că e o idee bună să îl întărești, trebuie să-l slăbești. Dar dacă e un stat democratic, e bine să îl întărești. Un stat democratic puternic e un stat care poate colecta taxe de la cetățeni, pentru ca apoi săle folosească spre binele tuturor. Poate oferi servicii sociale, de sănătate, si poate garanta securitate și pace. E un stat în care cetățenii sunt liberi, minoritățile au voce, deși democrația este guvernarea majorității. În statul comunist, Biserica a întărit Statul subjugându-i-se și raționalizându-și colaborarea cu explicația că astfel Biserica va supraviețui. Biserica a supraviețuit, cu siguranță, dar prețul plătit a fost foarte mare. Ea a ieșit din comunism compromisă în ochii unora (greco-catolici, intelectuali), însă a mers înainte și a ignorat provocator aproape toate cererile de a da socoteală pentru comportamentul ei sub comunism.

Dar pe sine, în această relaţie complicată cu Statul, pe sine s-a întărit Biserica?

Mă îndoiesc că Biserica a ieșit întărită. A ieșit foarte șifonată din colaborarea cu comuniștii, dar a învățat foarte rapid să fie refractară și să nu dea socoteală nimănui după 1989. Sunt anumite zone geografice unde Biserica se comportă mai responsabil și asta se poate observa în comunitățile din diaspora cu care sunt eu familiar. E interesant de observat că Teoctist a numit aproape exclusiv episcopi tineri și foarte educați (de obicei cu doctorate luate în străinătate)în diaspora după 1989, probabil ca să schimbe imaginea Bisericii printre românii emigrați. Nu același lucru s-a întâmplat și în țară, însă, unde mulți episcopi din timpul comunismului, unii extrem de compromiși, au continuat neclintiți în funcții până în ziua de azi, la aproape trei decenii după schimbarea de regim.

Întrebarea aceasta, pe care o pun imediat, îmi revine în mod constant în faţa ochilor, ca o provocare căreia nu am putut să îi dau, de-a lungul timpului, doar un singur răspuns şi, inclusiv din acest motiv, sînt mereu atent la alte răspunsuri: de ce stă atît de lipită la noi Biserica de Stat? E firesc, e normalitatea aceasta, e ceva inevitabil?

Aceasta este iarăși o întrebare la care este greu de răspuns. Daca e vorba de apropierea politică dintre cele două instituții, atunci probabil ca precedentul simfonic bizantin poate fi o explicație istorică. Dacă e vorba de banii primiți de Biserică de la Stat, atunci sunt alte explicații. E clar că Biserica are bani și se aud din ce în ce mai puternic voci care cer statului să taxeze averile Bisericii. Întrebarea care se pune este: dacă are averi, de ce continuă Biserica să ceară bani de la Stat? Un răspuns, dat de Biserică însăși, este că multe averi și proprietăți bisericești au fost confiscate de stat în secolul al XIX-lea și de către comuniști, iar acestea nu au fost încă returnate. Probabil că dacă toate ar fi returnate, atunci Biserica nu ar mai considera necesar să ceară atâția bani de la stat. De fapt, cine este statul? Din punct de vedere al banilor, statul poate fi descris ca un colector de taxe, iar taxele ca venind de la cetățeni, între care și credincioșii BOR. Deci, pe undeva, Biserica se simte îndreptățită să ceară acces la parte din aceste fonduri, după modelul german unde statul colectează taxe pentru Bisericile Catolică și Luterană. Un alt răspuns poate fi faptul că atât în precomunism, cât și în timpul comunismului și după 1989, Biserica Ortodoxă a produs o mulțime de oamenii cu diplome în teologie. Mulți dintre aceștia nu au posturi sau au parohii în comunități foarte sărace de la care nu pot primi salarii. De aceea, statul trebuie să cotizeze la salariile lor. Este o supra-producție de licențiați în teologie și nu sunt suficiente parohii, iar mai nou nici suficiente posturi de profesori de religie. Situația nu e nou, ci se regăsește și înainte de 1945, și curios, chiar și în perioada comunistă. Am descoperit un raport al Securității despre Departamentul Cultelor din 1966, care susține că Departamentul nu făcuse suficiente eforturi la vremea aceea să reducă numărul de preoți (un surplus de 4000 de preoți in 1950, care continua să existe și în 1966), deși Sinodul promisese inițial să adreseze cererea respectivă. De asemenea, sunt rapoarte detaliate despre numărul de credincioși per preot și se remarcă faptul că, la acel indicator, România comunistă stătea cel mai bine din lume comparat cu alte țări, inclusiv țări capitaliste. O altă explicație este că mulți dintre licențiații în teologie, ca să fie hirotoniți, trebuie să primească o parohie. Asta explică de ce s-a început construcția unei biserici noi, de multe ori cu bani de la stat, la fiecare trei zile in ultimii 25 de ani. Nu toate au fost terminate, dar e legitimă întrebarea dacă chiar sunt necesare atâtea biserici construite în ultimul sfert de secol, mai ales din banul public. Oare au crescut atât de mult credincioșii?

Tot legat de această relaţie foarte apropiată cu Statul a Bisericii: de ce se fereşte, aşa de tare, cea mai mare biserică din România – mă refer la Biserica Ortodoxă Română – de adevărul în privinţarelaţiilor pe care diverşi (poate mulţi?) reprezentanţi de-ai săi le-au avut cu Securitatea?Şi, a propos de raportul Securitate – BOR,  de ce atîtareţinere, de ce atîta ascundere şiatîta tăcere într-o temă de o asemenea gravitate, faţă care există, totuşi, o referinţă biblică şi, totodată, un îndemn foarte puternice: „veţicunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi”? De ce, de fapt, o rezervă faţă de adevăr? Sau exagerez eu punînd problema într-un fel atît de, cum să zic, maximalist?

La referința biblică pe care o menționați trebuie adăugată și o referință la taina spovedaniei (sau sacramentul confesiunii, ca să folosesc un limbaj mai modern). Biserica insistă mult pe spovedanie ca formă de reconciliere a omului cu Dumnezeu și cu semenii, nu și pe spovedania preotului sau a episcopului pentru păcatul de a fi colaborat cu Securitatea. Sau spune că respectivul cleric s-a spovedit cu mulți ani în urmă în privat duhovnicului personal și, de aceea, nu trebuie să o facă și public. E greu de spus cât de extinsă a fost colaborarea clericală cu Securitatea. Dar miza dezvăluirii ei este mare: se pot pierde posturi clericale, iar Biserica își poate pierde credincioșii și poate sărăci. Pe majoritatea credincioșilor români nu prea pare că îi interesează colaborarea clericilor cu Securitatea. Dacă e să folosim o analogie cu ce s-a întâmplat în Biserica Romano-Catolică în urma scandalurilor de pedofilie din ultimele două decenii, atunci realizăm că divulgarea unor secrete de genul acesta poate fi cathartica pentru cei care au suferit, dar poate costa Biserica până și ultimul bănuț. Filmul american Spotlight, care a luat premiul Oscar anul acesta, este o ilustrare cum nu se poate mai serioasă a ceea ce s-a întâmplat la Boston, unde Cardinalul Bernard Law însuși și-a pierdut postul în urma revelațiilor despre cum a acoperit scandalurile de pedofilie a numeroși preoți catolici, iar Biserica a trebuit să plătească despăgubiri imense victimelor. Cum se spune în română, în unele zone geografice, Biserica Catolică ˝a ajuns în sapă de lemn.¨ Papa Benedict al XVI-lea însuși a plătit din greu pentru acoperirea acestor scandaluri. Bisericile nu sunt instituții unde transparența și deschiderea sunt necesarmente practicate, mai ales că ele însele accentuează dimensiunea ierarhică, nu una orizontală egalitară și mai democratică.

turcescu 2

Cînd vorbim despre Bisericăşi despre religie este aproape imposibil să nu asociem, în secunda doi, aceste concepte cu alte două – ele însele, extrem de importante – „tradiţie” şi „modernitate”. Nu am pierdut din vedere nicireferinţa „Stat”. Ce fel de tradiţie aduce cu ea şi, eventual, protejează Biserica în raport cu Statul înainte de 1989, în dictatura comunistă? Şicît de mult apreciaţi că reuşeşteîntr-un asemenea demers?

˝Tradiția˝referitoare la relația stat-biserică este symphonia bizantină despre care am vorbit mai înainte. ˝Modernitatea˝este caracterul național al autocefaliei ortodoxe, un concept dezvoltat în secolul al XIX-lea, ca urmare a naționalismului și apariției statelor naționale în țările balcanice ortodoxe.

Am acoperit deja problema symphoniei ceva mai sus. Vreau doar să adaug că, în 1872, Biserica Ortodoxă a Constantinopoluluiși alte Biserici ortodoxe aliate au condamnat philetismul – concepția care pune tribul sau națiunea mai presus de religie. Această condamnare a fost o reacție la Bisericile Ortodoxe din Balcani care își declarau independența de Biserica Mamă a Constantinopolului. Niciuna dintre Bisericile Ortodoxe, inclusiv cea română, nu pare să fi luat în serios condamnarea și astăzi majoritatea acestora sunt organizate de-a lungul liniilor etnice. Factorul etno-naționalist constituie una dintre modernitățile promovate de Biserica Ortodoxă.

Şi, în oglindă: ce modernitate – ce note definitorii are această modernitate? – promovează sau refuză Biserica în comunism? Şi, din nou, cu ce succes o face?

Modernitatea promovată de BOR în comunism este una a naționalismului care devine în cele din urmă un principiu îmbrățișat de Statul comunist mai întâi sub conducerea lui Gheorghiu-Dej, dar mai ales sub Ceaușescu. S-a spus de multe ori că varianta de comunism dejistă sau ceaușistă a fost una eretică după standardele internaționaliste ale Moscovei. Cred ca BOR promovează cu mare succes naționalismul. Cum am spus altundeva, discursul naționalist pare să fi aparținut la început Bisericii Greco-Catolice din Transilvania, care l-a folosit pentru a promova interesele națiunii române prin Școala Ardeleană în Dieta de la Budapesta în secolele XVIII-XIX. Însă sensul de națiune din secolul XVIII diferă semnificativ de cel din secolul al XIX-lea, în sensul că natio reprezenta aristocrația unui grup etnic, nu tot grupul etnic (e.g., nimeni nu lupta pentru drepturile țăranilor unei anumite natio, fie ea germană, maghiară, sau română). Naționalismul, cum bine a observat Olivier Gillet încă din 1997, este domeniul unde Biserica Ortodoxă și comunismul se întâlnesc și colaborează.

Post 1989: cum lucrează , la noi, în raport cu Statul, Biserica în favoarea tradiţieişi a modernităţii? Sau împotriva lor?

După 1989, naționalismul continuă în România. E ca un virus care până la urmă începe să se ascundă mai adânc în organismul atacat, cel puțin temporar, pentru a răbufni probabil în viitor când aparemomentul propice. Le-a luat românilor până în 2008 să înceteze să mai voteze pentru Corneliu Vadim Tudor. Și tot cam pe atunci trece la cele veșnice și Patriarhul Teoctist, care a încercat să obțină statutul de Biserică națională pentru ortodocși. După intrarea României în UE in 2007, nu prea mai întâlnim discursul naționalist și Biserica Ortodoxă pare să se preocupe de alte lucruri. Există, însă, pericolul real al reizbucnirii naționalismului virulent, xenofobic, în particular printre puținiicălugări care mai sunt încă în viață, foști legionari, sau a unora mai tineri care le-au fost discipoli acestora.Să nu uităm că maicuțele de la Mănăstirea Petru Vodă îi cântau Parintelui Iustin Pârvu ˝Sfânta tinerețe legionară˝ cu ocazia celei de-a 92-a zi de naștere a sa în 2011, iar el era foarte apreciativ după aceea. Din păcate, fascinația morbidă cu legionarismul interbelic ca o ˝mișcare politicăde spiritualitate ortodoxă˝și nerecunoașterea ei ca ce a fost cu adevărat – o mișcare fascistă cu specific românesc – este încă prezentă la unii români.

Un alt aspect teologic interesant al modernității este abandonarea tacită a multor canoane bisericești vechi de peste 1500 de ani și de-a dreptul irelevante în favoarea unor declarații oficiale prin care Biserica Ortodoxă încearcă să își ghideze credincioșii mai ales cu referință la probleme moderne legate de bio-etică, precum avorturile, eutanasia și transplanturile de organe. BOR, urmând exemplul Bisericii Ortodoxe din Grecia, a stabilit o Comisie de Bioetică formată din specialiști, teologi și avocați ca să asiste Sfântul Sinod în a formula răspunsuri la unele probleme moderne. Biserica e de admirat pentru această inițiativă. Această modalitate de a vorbi omului modern e o îndepărtare de formulările vechi de tip canon și o îmbrățișare a unui instrument modern gen ˝declarația oficială˝ folosită de papii catolici în ultimele două secole. Acest instrument nu e nici dogmă, dar nici simplă opinie teologică, fiind îmbrățișat oficial de Sinodul Bisericii. Declarațiile pot fi găsite pe situl web al Patriarhiei (www.patriarhia.ro), si pot spune că cititorul lor va fi surprins de modernitatea lor.

turcescu 3

Încă ceva foarte demn de menționat, în care Biserica în calitate de instituție și mulți preoțiși credincioși laici, licențiați în asistență socială ai facultăților de teologie,ca indivizi sau comunități pun o mulțime de eforturi, este opera filantropică și socială, cea care face Biserica un partener social foarte important după 1989. Această operă nu era permisă în perioada comunistă. Astăzi există un număr impresionant de activități sociale inițiate de BOR cu sau fără ajutorul Uniunii Europene, al guvernului central (prin diversele ministere) sau local (primării, consilii județene), cu parteneri români sau străini. Între aceste activități trebuie menționate, fără a pretinde să fiu exhaustiv, lucrări de asistență socială și integrare pe piața muncii a persoanelor traficate, diminuarea inegalității și discriminării deținuților sau foștilor deținuți și integrarea lor în viața socială, crearea de ONG-uri creștine, Policlinica și Spitalul Providența de la Iași, Centrul de îngrijiri paliative de la Voluntari al Dr. Pavel Chirilă, și nu în ultimul rând asociația Pro-Vita a Părintelui Nicolae Tănase care îngrijește și integrează în copii abandonați și marginalizați într-o țară unde rata de abandonare a copiilor a rămas surprinzător de mare la aproape trei decenii de la căderea comunismului. Cred că aspectul acesta social al activității Bisericii nu trebuie deloc neglijat.

Am folosit premeditat pînă acum în mai toate întrebările de mai înainte – enervant de simplificator, inclusiv pentru mine – termenul de „Biserica”. Dar am făcut-o pentru că, în această teribilă ecuaţieistorico-politică întinsă pe o durată de mai bine de decenii bune, BOR e, probabil, cea mai mare problemă şi provocare. Sigur că există „biserici”, nu doar o singură „Biserică”. Şi, mai ales, desigur că e o diferenţă între instituţie/instituţiişi religie. Trec acum, de aceea, în spate termenul de „biserică” şi vă invit să lucrăm cu cel de „religie”. Aşadar: ce face religia în dictatura comunistă din România? Dărîmă ea?Zideşte ea, întăreşte ea? E, în mod privilegiat, unealta binelui, instrumentul speranţei? Sau – cum, după părerea mea de-a dreptul imbecil, spun marxiştii, pe urmele Maestrul lor-, e „opium pentru popor”?

Conform cercetătorului americanWillardOxtoby ˝religia este un sens al unei puteri dincolo de uman, percepută rațional dar și emoțional, apreciată la nivel corporativ dar și individual, celebrată ritual și simbolic dar și discursiv, transmisă ca tradiție în forme și formulări convenționalizate care oferă oamenilor o interpretare a experienței, un ghid de comportament și o orientare către sens și scop în lume.˝ Știu că este o definiție lungă, dar captează bine fenomenul complex care este religia. În acest sens complex, religia a existat în comunism, nu a fost nici pe departe ˝opiumul poporului,˝cum a scris Marx, și nici nu a dispărut, cum a prezis el acum 150 de ani. După experimentul comunist sovietic, ceea ce a dispărut pare să fie marxismul însuși, însă religia a supraviețuit. În acest sens, ea a fost printre factorii importanți care au dărâmat comunismul, dacă înțeleg corect întrebarea dvs. Religia cu siguranță zidește și întărește oamenii. Faptul că o țară precum România este considerată una dintre cele mai religioase din estul Europei (împreună cu Polonia) e un argument în favoarea zidirii sufletești pe care chiar și o manifestare cenzurată a religiei a putut-o aduce populației terorizate. Din nou, dacă e să mă refer la dosarele Securității, comuniștii erau îngrijorați de faptul că numărul de călugări/călugărițe, religiozitatea și numărul de preoți sau pastori ai diverselor culte au continuat să crească în loc să se diminueze în ciuda represiunii.

Reformulez, ca să sar şi borna 1989 în felul acesta: ce face religia la noi – şi în dictatură, şi în democraţie (originală, uneori, nu-i aşa?) – cu tradiţiaşi cu modernitatea? Întrebarea aceasta, sînt de acord, e de un eseu, dar îmi asum riscul…

Religia se adaptează modernității deși vine la această întâlnire cu bagajul imens al tradiției. Dar se adaptează în forme și formulări, nu atât în conținutul pe care îl dorește a fi un adevăr etern, neschimbat și pe care îl transmite din generație în generație.

Şi, în perspectivă, inclusiv în perspectivă imediată: Biserica sau (mai ales! – de fapt) cei care practică religia trebuie să fie întâiatenţi la politică şi la putere sau, în primul rînd, la adevăr, bine, dreptate?…

Biserica, cei care practică religia, trebuie să fie atenți în primul rând la adevărul, binele și dreptatea pe care le îmbrățișează. Daca trăiesc în lume (și nu într-o mănăstire), atunci ei trebuie să permită valorilor lor derivate din eternul religios să aibă un impact asupra interacțiunii lor cu politicul în speranța că vor orienta politicul într-o direcție morală. Personal, nu am probleme cu oamenii religioși, clerici chiar, care doresc să se implice în politică. Dar făcând-o, ei au datoria să infuzeze moralitate în acest domeniu care poate să fie foarte imoral. Dacă imoralitatea și corupția politicului ajung să îi copleșească pe clerici, atunci ei nu trebuie să se implice în politic, ci să îl critice pentru a îl corija.

 

PROFIL

Lucian Turcescu este Profesor Universitar și Decanul Departamentului de Studii Teologice de la Universitatea Concordia din Montreal, Canada. A făcut cercetare, publicat și predat în câteva arii, inclusiv creștinismul primar, religie și politică, și ecumenism. Este autorul, co-autorul și editorul câtorva volume, care au beneficiat de suport financiar generos de la Social Sciences and Humanities Research Council (SSHRC) al Canadei. Recent a editat cu Barbara Theriault, From Today’s Observation Post: Collaboration and Resistance under Communism, volumul 10, no. 1 (2015) din jurnalul onlineEurostudiaal Centrului Canadian de Studii Europene (Université de Montreal).

 

Cărțile lui sunt (scrise cu Lavinia Stan) Church, State, and Democracy in Expanding Europe (Oxford University Press, 2011), Religion and Politics in Post-communist Romania (Oxford University Press, 2007); (editată cu L. DiTommaso) The Reception and Interpretation of the Bible in Late Antiquity (E.J. Brill, 2008); (editată)Dumitru Stăniloae: Tradition and Modernity in Theology (2002). De asemenea a mai publicat șiGregory of Nyssa and the Concept of Divine Persons (Oxford University Press, 2005).

În limba română i-au apărut Religie și politică în România comunistă (Curtea Veche, 2010, scrisă cu L. Stan) și 1989-2009: Incredibila aventura a democratiei dupa communism (Editura Institutul European, 2010, editată cu L. Stan)

A publicat zeci de articole în jurnale vestice prestigioase și volume editate. L. Turcescu a fost Președinte al Societății Canadiene de Studii Patristice de două ori; editor asociat al Journal of Ecumenical Studies și Teoforum; Director de Programe și membru al Bordului de Directori al Corporației Canadiene pentru Studiul Religiei.

În anul 2010 a primit Premiul Decanului Facultății de Arte și Științe pentru Cercetare. Actualmente este cercetătorul principal (împreună cu politologul Lavinia Stan) al unui grant SSHRC Insight pentru a studia colaborarea dintre stat și biserică sub comunism în România.

staniloae-cover 1989-2009. Incredibila aventura a democratiei dupa comunism - Stan Turcescu - Dezbateri contemporane 16 5x23 5 - pt PIM Coperta Religie si politica in Romania postcomunista_v2 Cover_Church, State, & Democracy in Expanding Europe nyssabookcover ribla romaniacover

Un comentariu

  1. Da, am citit si eu in Richard Wurmbrand despre protectia Patriarhului Justinian…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *