În Timișoara – aflu de la maică-mea –, există niște rulote nemțești sau ceva de genul, avangardiste, unde duci, dacă dorești, tot ce conține, prin casă, puf și pene. De rață, gâscă, găină, curcan, struț, prepeliță, duci,adică,perne sau dune imense,moștenite de la bunici și, ca-ntr-o minune postmodernă, ele intră la recondiționat, la dezinfectat, la deparazitat. Intră în niște mașini pe care, fie vorba între noi, nimeni nu le-a văzut, mașini programate la turație maximă. Le spală, le usucă, le trec prin balsam. Sofisticatul procedeu nu a fost decriptat. Ies, după ceasuri bune de automatizată smotoceală, ca noi, nou-nouțe, cu fețe roz matlasate, cu miros plăcut, de pană reinventată.
Nu te mai saturi în a împrospăta tot harnașamentul de iarnă, prezent prin cotloanele casei, ca și când, la noi, prin Banat, iernile ar fi alcătuite din zile și nopți polare, cu zăpezi interminabile și frig de-ngheață apa în stropitoare când te gândești, din Paște în Crăciun, să uzi florile din scara blocului, rododendronii și ficusul agățător. Da, exact, acele dune pe care, la bloc locuind, n-ai unde să le dosești, în ce dulap să le îndeși, pe ce balcon să le camuflezi. Nu vă gândiți la dunele de nisip, la formele acelea de relief pe care le cântă poeții, formate de vânt pe malul mării sau prin deșert, aici avem dune țărănești, cu puf autohton de rață, extrem de scumpe pe la occidentali, astfel încât nu și le permite oricine. Aici avem omonimie între un cuvânt literar și un regionalism de origine maghiară, dragii mei, nimic altceva. Se ascund, cum ar veni, două sensuri distincte sub același înveliș sonor, nimic altceva. Da, perne de un metru pe un metru pătrat, cu fețe uzate, cu pene umezite-n timp, alergogene, cu milioane de acarieni neprietenoși, zice-se monstruoși, ascunși în orice fibră.
Stai cam trei, patru ore la coadă, până-ți intră materialul în turbina de înnoire a vechiturilor, dar, la sfârșit, te declari victorios, ieși în stradă mândru, cu pălăria ițită pe cap și, poate, dacă ai chef, te oprești la cafeneaua din apropiere și-ți cumperi un cappucino, o înghețată cu fistic, niște fursecuri, așa, de poftă, că te-ai deshidratat și te roade la stomac, așteptând să se întâmple minunea cu transferul de energii pozitive. Apoi, comanzi un taxi, n-ar avea rost să te târăști până-n stația de tramvai cu ditamai sacoșele în care se odihnesc pernele înnobilate.
Ajungi acasă. Le răstorni în dormitor, pe pat, pe fotoliul din sufragerie, pe bancheta din bucătărie. Urmează un lung moment de contemplare a faptului împlinit. În sfârșit, ca toate vecinele, ai, și tu, perne, dunede invidiat, plus alte chestii cu puf dezinfectat. Te vor ocoli alergiile, nu vei mai strănuta la foc automat, nu te vei mai asfixia noaptea, nu vei mai sforăi. Penele te vor transporta pe niște pajiști cu flori de mușețel și de iasomie. În depărtare, un cal va continua să pască liniștit, ca-ntr-o pictură naivă. Vei visa frumos și te vei trezi cu chef de muncă. Alt om. Merită să-ți anunți toți prietenii că e o afacere rentabilă, că merită să ți se umfle varicele în fața tejghelei, în așteptarea produsului finit.
Rulotele au staționat în orașul de pe Bega destul de mult, cât să treacă prin mașină toate pernele județului, cele urbanizate și cele cu iz de sat românesc. Acum – vorbesc pe la colțul blocului pensionarii – patronii lor dau, din motive necunoscute, în retragere. E ceva în neregulă, putred în Danemarca? Nu cred. S-au epuizat stocurile de perne, de dune, nimic altceva. Nu mai au bieții oameni obiectul muncii. Atât.
Azi-noapte, bântuită de-o insomnie cumplită, o vecină de la etajul al treilea a privit intens, ore-n șir,pe fereastră. Pe cer, scria cu puf de rață: Rulotele au fost desființate fiindcă nu aveau aviz de funcționare. Rugăm beneficiarii pernelor deparazitate să semneze o petiție de susținere a cauzei!
