Deci, roman britanic & umor britanic

În mod cert,  nu sînt singurul care, atunci cînd se gîndeşte la ce ar putea însemna sintagma „umor britanic”, enumeră ideea de seriozitate prin notele definitorii ale acestei formule. Seriozitate, ceea ce implică şi ideea de substanţă, de consistenţă!

Cînd eşti faţă în faţă cu mostre de umor britanic, aşadar, rîzi sau, cel puţin, zîmbeşti – se presupunem desigur că, mai întîi sau simultan, ai şi înţeles cam „la ce s-a referit poanta”, cam „ce a vrut să spună autorul”. Înţelegi, rîzi sau, după caz, zîmbeşti, dar ştii şi că e acolo, în inima glumei, o idee. Sau chiar o istorie întreagă. Aşa cum este cazul cu ceea se poate găsi în romanul Cum l-am mîncat pe tata.

Bunăoară, francezii – într-un LeMonde nu foarte vechi – spun despre britanici că, în cazul acestora din urmă, „umorul este pentru Regat ceea ce coloana Nelson este pentru Trafalgar Squre: un monument!”. Şi, în acelaşi text – parte dintr-un serial dedicat umorului – este următorul pasaj: „dar atenţie: umorul este luat în serios în Marea Britanie, probabil singura ţară care se defineşte prin această calitate. Umorul nu trebuie sub nici o formă să se afunde în grosolănie – sau cel puţin nu prea mult. În mod ideal, replica trebuie să fie înâepată, plină de subînţeles şi de auto-derîdere.

Kate Fox, un antropolog care a scris pe larg şi despre umorul britanic, notează – citatul este decupat din acelaşi articol invocat mai sus şi publicat în LeMonde – că „în celelalte culturi, umorul este folosit „în anumite momente şi în anumite locuri”, este un limba special, separat. În conversaţa engleză, există întotdeauna un fond de umor. (…) Umorul este modul nostru normal de funcţionare, nu avem nevoie să-l pornim, dar nici nu-l putem opri.”

cum l-am mincat pe tata coperta

Aşa stau lucrurile şi cu  romanul invocat la începutul acestui text şi publicat rcecent la Polirom. Rîndurile de mai sus de altfel au fost scrise tocmai pentru „a da tîrcoale” acestui roman care începe tonic, cu un umor firesc şi ţine această linie pînă la final – cu umor care „nu are nevoie să fie pornit”, dar care nici nu poate fi oprit.

Autorul e, deci, britanic. Polirom.ro: Roy Lewis (1913-1996) a absolvit University College, Oxford, în 1934, apoi a urmat cursurile London School of Economics. După ce a lucrat cîţiva ani ca economist, şi-a început cariera de gazetar. A scris multă vreme articole pentru The Times şi The Economist, iar bestsellerul Cum l-am mîncat pe tata este primul lui roman. A locuit în Anglia pînă la sfîrşitul vieţii.

Traducerea, limpede şi şarmantă, în limba română a acestui roman este datorată lui Radu Pavel Gheo, el însuşi un bun cunoscător şi, unori, chiar un producător, de umor de foarte bună calitate – şi în ce scrie şi în ce spune.

Publishers Weekly o spune cum nu se poate mai bine, a propos de miza intrigii acestui roman: „O descriere ţăcănită, scrisă în răspar, a evoluţiei umanităţii, în care personajele principale sunt membrii unei familii ce aminteşte de Familia Flintstone. Doar că dialogul şi satira, amestecate cu anacronisme dincolo de orice închipuire, ridică această carte mult deasupra unei simple animaţii.”

A propos de „evoluţia umanităţii”, linia evoluţionistă este cea privilegiată în această naraţiune. Desigur, cu umor. Ceea ce nu exclude unele îndoieli că lucrurile ar sta întrutotul în reperele şi explicaţiile pe care le propune această direcţie.

Carte plăcută, poate fi şi „de vacanţă”. Nu uşurică, nu frivolă, dar excelentă „furnizoare” de bună dispoziţie. Şi de idei.

P.S. Jamel Debbouze, în 2015, a făcut un film de animaţie inspirat de acest roman. Acesta:

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *