Ion Pillat şi darul ecourilor

Pe bunicul meu nu l-am cunoscut, dar casa în care am copilãrit era încã plinã de ecourile prezenţei lui. Îl regãseam în portretul fãcut de bunica mea în ultima varã la Miorcani, în mica bibliotecã unde se pãstrau ediţiile princeps ale volumelor de poeme, când mã aşezam la biroul sãu, îmi închipuiam cã mâna mea reia firul întrerupt al scrisului lui. El continua sã existe în lectura tatãlui meu care, seara, ne citea mamei şi mie cu voce tare din cãrţile iubite, aşa cum pãrintele sãu o fãcuse altãdatã pentru familia sa; îl descopeream în povestirile bunicii, în ochii ei puţin înceţoşaţi care îi pãstraserã fiinţa nevãzutã pentru mine; dãinuia în amintirile prietenilor de odinioarã, deveniţi în timp apropiaţii noştri precum: Vasile Voiculescu, Ştefan Neniţescu, Ion Zamfirescu, Şerban Cioculescu, Cella Delavrancea, Lili Teodoreanu. Glasurile acestora, când îmi vorbeau despre el, cãpãtau o gravitate luminoasã, o îngândurare tainicã, plinã de reverberaţiile rãmase din omul dispãrut.

Cercetându-i chipul din fotografiile înrãmate, încercam sã-l recunosc în fiul şi în fiica lui şi îmi imaginam cu înfiorare cã prin privirile lor, ca printr-un culoar de ferestre ale timpului, bunicul se uita la mine. Dar dincolo de ecourile rãspândite astfel în ambianţa familiei mele, încã din copilãrie, mã simţeam adesea cuprinsã de puterea unei melodii, a unei cadenţe care creştea lãuntric, cerându-se exprimatã, şi aşa am pornit sã pun pe acea muzicã interioarã primele versuri. Uimitã de ceea ce mi se întâmpla, îi mãrturiseam tatei cã ştiam dinainte anume ziua când urma sã compun o poezie, dupã semnalul muzicii care o preceda. Dupã atâţia ani de atunci, înclin sã cred cã ceea ce aud în sinea mea şi acum, înainte sã scriu, e un dar al bunicului meu. Ca şi cum aş fi o cutie de rezonanţã, în care s-ar auzi marea eului sãu îndepãrtat. Ca şi cum mie mi se adresase în poemul “Scoica”:

Ion si Maria Pillat, 1915

Ion si Maria Pillat, 1915


Dar ce copil de veghe la geamul alb de stele
Va fi, purtându-mi versul în suflet încrustat,
Misterioasa scoicã a nemuririi mele?
Aplecându-mã asupra cãrţilor sale, mi-am dat seama cã muzica, pe care o captez de atâta vreme, nu e alcãtuitã din fragmentele unei partituri iniţiale, ci vine dintr-un ecou al ecourilor auzite şi transmise mai departe de Ion Pillat în poezii ca “Toamnã la Miorcani”:
Paşii tinereţii mele mã urmeazã în ecou,
Umbra mea de altãdatã umblã-n miezul umbrei mele.

Sau în “A doua moarte”:

Urmãm cãrarea noastrã în liniştea mai mare…
Acei ce ne lãsarã doar dorul lor în piept
Mai mor a doua oarã cu noi în înserare
Sau ne mãresc trecutul cu ochiul înţelept?
Ori în “Aci sosi pe vremuri”:
Ce straniu lucru: vremea! – Deodatã pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Cãci trupul tãu te uitã, dar tu nu-l poţi uita…

Dacã ar fi sã adâncesc tema acestor oglindiri din lirica bunicului meu, ar trebui sã umplu volume întregi de comentarii legate mai întâi de ecourile lãsate în scrisul lui de casa bunicilor de la Florica, apoi de reacţiile la cãrţile citite, la tablourile, frescele, sculpturile, templele, catedralele vizitate în cãlãtorii, pentru a reveni în final la amintirea locurilor natale, îmbogãţite de experienţa asimilãrii departelui în aproape. Ar trebui sã recunosc cã anotimpul meu predilect este – cum era şi al lui – toamna, ce poartã în ea urma celor de dinainte, ca în poemul “În vie”:

Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul iia.
Prin foi lumina zboarã cu viespi de chihlimbar.
O ghionoaie toacã într-un agud şi rar
Ca un ecou al toamnei rãspunde tocãlia…
S-a dus Şi iarãşi sunã…şi tace. Dar aud
– Ecou ce adormise şi-a tresãrit deodatã –
În inimã cum prinde o toacã-ncet sã batã
Lovind în amintire ca pasãrea-n agud.

Aşa cum melancolia, indusã de “umbra timpului”, îşi gãseşte vindecarea în versurile poeziei “Adio la Florica”:

Pe ochii mei lãsa-voi sã cadã grele pleoape
Şi voi gãsi în mine Florica de demult.
tot astfel şi dorul meu dupã bunicul, pe care nu l-am cunoscut, îşi gãseşte alinarea în gândul cã îl întâlnesc în muzica firii, ca în poemul “Mânãstire”:
Şi-n mine şi-n poianã şi pe drum
Deodatã s-a întins atâta pace
Cã Dumnezeu plutea ca un parfum
De fân cosit, când claia se desface…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *