A-şi aprinde paie în cap

Știm cu toții că lexicul limbii române nu se defineşte numai prin cuvinte de sine stătătoare, ci şi prin vocabule înlănţuite în sânul unor secvenţe complexe, pe care gramaticile le numesclocuţiuni. Există, astfel, îmbinări de cuvinte care apar constant în limbă, un soi de forme lexicale încremenite, zămislite cu mult timp în urmă, dar al căror sens nu este întotdeauna previzibil sau a căror structură semantică originară nu mai poate fi,în graba comunicării,desluşită, cu uşurinţă, de vorbitori. Este vorba de activarea unor noţiuni tradiţionale, indispensabile, familiare, intrate în conştiinţa lingvistică a vorbitorilor, într-un fond comun de cultură. Acestea presupun originalitate de sens şi de formă,uneori, în raport cu regulile obişnuite ale rostirii. În peisajul lexicului românesc, locuţiunile formează adevărate spații lexicale neexplorate îndeajuns, pline de culoare, cu variate trimiteri socio-culturale în subsidiar. Chiar dacă ele nu adăpostesc întotdeauna, în structura lor, cuvinte arhaice, chiar dacă toate elementele lexicale care intră în alcătuirea lor sunt clare şi imediat analizabile de către vorbitor, o întrebare se naşte inevitabil: din ce realitate socială vor fi izvorât şi care le este, pe cale de consecință, tâlcul?

Unul dintre cele patru elemente primordiale, simbol ambivalent, când luminos şi purificator, când obscur şi ucigător, blestem ori stihie a naturii dezlănțuite, focul adună, în matricea sa semantică,interesante conotaţii. Noţiunea de foc poate fi alăturată, sintactic sau semantic, în lexicul românesc, unor cuvinte care provin din clasa verbului, precum: aprinde, arde, aţâţa, încinge şi, deopotrivă, unor substantive aflate în tangență semantică, de tipul: dogoare, flacără, flamă, jăratic, soare. Sigur că imaginea cea mai la îndemână rămâne, dacă ne referim la acest simbol ancestral, dincolo de fireasca aşezare a vocabulelor în structuri lingvistice, aprinderea focului într-un cămin de ţară, cu incomparabilul sunet al lemnelor care trosnesc în timpul arderii. Poeţii au pus în valoare din plin, în creaţiile lor, capacitatea de iradiere semantică a cuvântului foc.

Noţiunea de foc, utilizată în varii contexte, fie denotativ, fie cu sens figurat, este un element de bază, actualizat sau nu, într-o serie de locuţiuni metaforice şi proverbiale româneşti dintre care ne atrage atenţia, momentan, locuţiunea a-şi aprinde paie-n cap. La temelia acesteia se găseşte verbul a aprinde, care provine din latinescul apprehendo ”a apuca să”. Acest verb a dezvoltat, în celelalte limbi romanice, alte sensuri (fr. apprendre, it. apprendere ”a învăţa, a afla”). Pentru înţelegerea corectă a semnificaţiei acestui cuvânt, trebuie reţinută ideea din pre(he)ndo, –ere ”înşfaca”. Prin urmare, a învăţa înseamnă, ad litteram, „a înşfăca, a apuca informaţia cu puterea minţii”.

Această neaşteptată alăturare lexicală s-a ivit, odinioară, din păţania unor boieri sau chiar a unor nevoiași îndrăzneți, care, prin perpetuarea unui străvechi obicei, îşi aprindeau, la propriu, paie şi rogojini în cap în timpul unei procesiuni, al unei serbări dedicate domnului sau sultanului, spre a-l face să-şi îndrepte privirile şi asupra lor şi pentru a-i putea da, cu această ocazie, jalbe sau pâre. De multe ori – şi aici se cuibăreşte spiritul şi ineditul păţaniei – această minunată scânteie de imaginaţie a celor săraci, dar nu numai, se transformă în ”joacă grotescă şi periculoasă cu focul”. Românul spune atât de înţelept: ”Nu te juca niciodată cu focul, că sar scântei.” Cei care umblau cu pâre împotriva ”celor mari” provocau iritarea celui către care se adresau şi îşi găseau, astfel, naşul, dădeau de belele la care nu se aşteptau, fiind tot ei, în final, pedepsiţi. Acest obicei de origine orientală, stă, aşadar, la baza locuţiunii verbale a-şi aprinde paie în cap. Normal ar fi fost să avem forma: a-şi aprinde paie (rogojini) pe cap, dar această variantă, cu indicele prepoziţional pe în loc de în, apare ca nefirească în limba română actuală. Ea a fost sporadic utilizată în trecut. Azi nu o mai întâlnim deloc în vorbirea curentă sau în scris, prepoziţia în deţinând supremaţia în sânul locuţiunii şi subordonându-se, oarecum bine, sensului ei figurat.

Provocăm şi azi iritarea neaşteptată a cuiva printr-o faptă sau vorbă spusă fără intenţie rea. Cum avea să zică Anton Pann: ”dintr-o vorbă îţi aprinzi paie în cap”. Nu mai avem nevoie, însă, de rogojini sau paie aprinse-n cap de-adevăratelea pentru a atrage atenţia celuilalt asupra noastră. Căci, asemeni realităţilor sociale, şi sensurile cuvintelor au evoluat. Cronicarii, spre exemplu, păstrează sensul iniţial, concret, al verbului a aprinde. Neculce, în al său Letopiseţ, notează: ”Sosind boierii la Ţarigrad au socotit vreme şi au păscut prilejul, şi când au ieşit împăratul la geamie (din tc. cãmi”moschee” – n.n.), ei şi-au aprins rogojini în cap şi au dat arz (din tc. arz ”memoriu, reclamație, plângere adresată de către boierii români sultanului sau marelui vizir” – n.n.) la împărat jăluind pre Nicolai-Vodă.” La Ion Creangă, în Amintiri din copilărie, găsim locuţiunea cu sensul ei actual, figurat: ”În ajunul sfântului Vasile, toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă… un harapnic. ”Doamne, ce harapnic ţi-oiu da eu!” zise tata, de la o vreme… Văzând eu că mi-am aprins paie în cap cu asta, am şterpelit-o de acasă.”

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *