Nu doar la prima vedere, ci în multe privinţe, suspiciunea nu e bună; nu ajută, nu construieşte, nu livrează confort, nu primeneşte. Este suficient doar să ne gîndim la unul dintre termenii care i se opun, în chip natural aş zice, anume, e suficient să ne gîndim la „încredere”, pentru a ne face o idee despre cît de (multiplu) inadecvată este suspiciunea. Şi, dacă mergem puţin mai departe, e util să reflectăm la lumea noastră, lumea românească ieşită din comunism – ce teribil capital de „toxine”, de suspiciune, de anormalitate, de nefiresc a dus cu ea şi încă mai duce.
Eu ştiu însă şi o întrebuinţare bună, adînc bună a suspiciunii (fie şi doar ca metodă) – aşa încît, pe scurt, îngăduiţi-mi să duc în cheie exclusiv personală acest text mai departe, de fapt către finalul său.
Să spun mai întîi şi totalmente onest, că nu am ştiut de la început că e bună şi cît e de bună suspiciunea aplicată unui cîmp anume despre care voi vorbi imediat. Dacă aş fi ştiut, în mod cert, aş fi făcut mai puţine erori. Sau cel puţin, dacă presupun că numărul erorilor ar fi rămas neschimbat, măcar aş fi făcut altele decît cele pe care deja le-am făcut…
Iată, concis: pentru cîmpul politic – pentru judecata cu privire la acesta şi la cei care îl populează, pentru, chiar mai mult, buna sa utilizare -, suspiciunea este una dintre cele mai adecvate metode de lucru.
Confesiv, personal: am votat cu toţi cei patru preşedinţi plini ai României de după 1989. Cu Emil Constantinescu, în 1996 (primul meu vot în calitate de cetăţean), cu Ion Iliescu, în 2000 (dar în turul al doilea al prezidenţialelor), cu Traian Băsescu (în 2004 şi în 2009), cu Klaus Iohannis (în 2014). În doze amestecate, de fiecare dată, votul pe care l-am dat în ocaziile menţionate mai înainte a avut raţiune & suspiciune. Aş putea spune chiar mai tranşant: tocmai pentru că a fost un vot raţional, el a fost în mod automat şi unul încărcat cu suspiciune.
Despre cei patru preşedinţi ai României nu am crezut niciodată că ar fi, nici măcar unul, mesianici. Sigur că, raportat la aceiaşi patru, investiţia afectivă pe care am făcut-o (şi pe care orice om care e pus în situaţia de a vota o face, chiar dacă nu recunoaşte asta!) a fost diferită. Accept că, măcar în raport cu unul dintre cei patru, ea a fost poate prea mare. A fost; e a mea; mi-o asum; nu o mai pot repeta, sub nici o formă în aceleaşi coordonate. De aceea sau şi de aceea, am învăţat – cred că deja temeinic – abia mai tîrziu că, faţă de cei patru, dar şi faţă de tot ce se întîmplă în „cîmp politic”, este sănătos să priveşti avînd la îndemînă o lentilă care focalizează „cu suspiciune”. Nu, desigur, cu o suspiciune care paralizează, care, a priori, otrăveşte privirea, ci cu una i-aş zice tonică. O suspiciune care vine din specia celor ce se integrează în ceea ce un filosof al artei numea „morala suspiciunii”, o morală despre care, inspirat şi memorabil, spunea că este „un fel de a exista în lumea în îndoială, fără ca îndoiala să ruineze ataşamentul faţă de lume şi fără ca ataşamentul faţă de lume să suspende îndoiala”.
De ce anume cred eu că suspiciunea este obligatorie în diverse situaţii şi scenete politice? Pentru că, deşi politica este, cum se spune, „arta de a face compromisuri”, politicienii nu sînt – vorbesc, nu uitaţi, din experienţă personală (şi nu doar una publicistică) – cine ştie ce (mari) artişti. Ceea ce, în traducere liberă, înseamnă cam aşa: principiile sînt, pentru ei, făcute pentru a fi încălcate.
Şi atunci, în aceste condiţii (tari, de nerefuzat pentru cineva care exersează luciditatea şi nu diverse proiecţii idealiste cu privire la politică), a fi raţional, deci a fi suspicios, mi se pare că este inevitabil. În sens moral, cred că e chiar mai mult decît ceva „inevitabil”; şi anume, este o datorie!
Text publicat, în versiune primă, în revista „Prăvălia culturală”.
