Dialog Cristian Pătrăşconiu – Cornel UNGUREANU.
Cristian PĂTRĂŞCONIU: De unde vine literatura Banatului şi încotro se îndreaptă ea? Nuanţez puţin: literatura Banatului ţine doar de România sau e cît se poate de evident că nu are numai această apartenenţă?
Cornel UNGUREANU: Mă întrebaţi de unde vine literatura Banatului. Poate că desenul cel mai important al Banatului, spun cei care văd în Banat un ţinut în expansiune, cu semnificaţii care să ne lege de geografia sa spirituală, culturală, literară, de sentimentul spaţiului, se configurează pe vremea lui Ahtum. Trecem dintr-un mileniu într-altul, scriam altădată, cu un ţinut care ajunge aproape de Budapesta, de Belgrad, de Vidin, ca să numim câteva dintre oraşele de azi care ar putea sluji drept reper. Trebuie să începem cu Ahtum, dacă vrem să scriem despre Banat. Am trece Dunărea, fiindcă voivodatul lui Ahtum se întinde până dincolo de Dunăre. S-au scris pagini multe despre felul în care Ahtum a fost botezat la Vidin „secundum ritum Graecorum” şi întemeiază la Morisena (viitorul Cenad) o mânăstire bizantină. Arheologul Florin Medeleţ aduna documente pentru a arăta felul în care Ahtum a rezistat în faţa năvălitorilor – a rezistat, dar nu prea mult. Numele oraşului Cenad provine de la învingătorul lui Ahtum, pe numele lui Csanad; un ostaş al lui Ştefan cel Sfânt. Cenad e locul unde scrie cărţi Gerardus, teolog, filozof, călător prin Europa, dar aşezat la Cenad unde întemeiază o catedrală. În locul preoţilor de rit grec aduşi aici de Ahtum, vin alţii, de rit latin, supuşi Romei. „Procesul de transfer instituţional s-a făcut paşnic, episcopul Gerard intrând plenar în exerciţiul pastoral prin recunoaşterea de monahii greci a autorităţii ierarhice……Gerard fiind probabil un martor şi un practicant al compresiunii multilingve”, ne informează ultimele cercetări despre Sfântul Gerard. Istoria Banatului, pe care vreau să o scriu eu în 2016, adică după o mie de ani ai Banatului, începe cu un Sfânt.
Ce sentiment al spaţiului va fi trăit un om-care-scrie în mijlocul Banatului? Fiindcă exista în Banat, la începutul celui de al doilea mileniu, un om-care-scrie: era Gerardus, care intră în istoria Banatului după ce Ahtum e învins. Sfântul Gerardus ne învită să privim mai departe, nu numai până la Turnu Severin sau până la Pecs, ci până la Bologna, la Veneţia şi la Milano. Până la Paris, fiindcă şi de acolo îşi aduna învăţăturile. Era un cărturar nepereche, spirit rebel, greu de înţeles într-o ierarhie ecleziastică în care ideea de ascultare era categorică. Deliberatio supra hymnum trium puerorum ad Isingrimum liberalem sau, in versiunea românească a lui Radu Constantinescu, pe care o vom utiliza în cele ce urmează, Tălmăcire a cântării celor trei coconi către Isingrim dascălul e una dintre cărţile importante ale spiritului central-european, aşa cum se poate defini el la anul 1000, într-un ev mediu în care limba latină e atotcuprinzătoare.
Centraleuropean sau european? , Gerardus reciteste, parafrazează versete din Daniel. E un bărbat al gândirii religioase, un predicator de seamă. Exegeţii au numit marile embleme ale culturii europene pe care el le urmează – unii chiar nume ale tradiţiei ebraice şi e bine să înţelegem în predicile lui Gerardus deschiderile către un timp nou: „Legile firii sunt statornice şi pot să fie cercetate de noi, oricât s-ar potrivi obscurantiştii”, sună secţiunea 11 din partea a doua. Învăţăturile înţelepţilor din vechime se intitulează altă secţiune: Gerard elogiază vechimile, înţelepţii de odinioară.(„Doar nu putem să slăvim la fel pe aceia pentru că ei nu-şi au locul acolo unde se slăveşte mereu.”). E parafrază sau personalitatea lui are ceva de spus. „Au oare dreptate cei care spun că este un izvor din afară pentru ştiinţa omenească, precum învăţăceii lui Platon, ce comentează că mintea numai ei ne-o dau?” e o întrebare care revine. Gerard e un prelat autoritar : sunt, zice, prosteşti părerile celor care aşteaptă sfârşitul lumii. Zice, desigur, pornind de la paginile vechi testamentare: „Eclipsele nu sunt semne dumnezeieşti, ci lucruri fireşti”.
E autoritar, erudit, dar întrebările sale au, nu o dată, o desfăşurare lirică. Pe care o vom redescoperi, o putem descoperi azi, în marile poeme: „ Ce este veşnicia vremurilor şi ce este nemărginirea întinderilor?”. În finalul părţii a şasea, omul-care-scrie se confesează, fără să uite că e teolog: „Şi ca să fie primită şi puterea slovelor, ce ascund o comoară de nespus, întru care slove se tot încearcă duhul nostru şi care negrăită comoară nu locuieşte în slovele omeneşti , aşa ca să poată fi înţeleasă de muritor, ne-am străduit să vorbim numai despre ceea ce este cu adevărat”. În secţiunea a şaptea trece la persoana a treia, ca să ne spună că el, Gerard, trăieşte într-o vreme ticăloasă.: „Toată lumea cârteşte împotriva făcătorului lumii. Nimeni nu stă liniştit atunci când îl încearcă necazul, nimeni nu se smereşte când îl bate nenorocul. Împărăţiile se semeţesc drăceşte una împotriva alteia. Cei puternici şi cei slabi se strâng, deopotrivă, în cete, să se bată cap în cap, ca berbecii…”. Iar mărturisirile omului-care-scrie trebuie reţinute. Sunt memorabile: „Astfel, privind noi raza lumânărilor cele din tăria cerurilor, aşa cum le vedem noi în chip de pildă, am scris despre înfăţişarea vremurilor, a zilelor, a anilor şi icoana pământului. Ci pentru că a noastră cuvântare dintr-acest de-al şaselea caiet s-a întins prea mult şi ne aşteaptă şi altele, care strigă să vorbim, vom încheia aici…”.
Carte de gândire creştină, dar şi de gândire liberă, Deliberatio…este primul document al scrisului din Banat. Literatura Banatului începe, pentru mine, cu cartea Sfântului Gerard.
Ar mai fi şi altele, pierdute. În lipsa lor, să-l cităm pe Răzvan Theodorescu, cel care prefaţează traducerea/ediţia lui Radu Constantinescu:„Ecourile civilizaţiei occidentale în Banatul medieval nu-i sunt (lui Radu Constantinescu, n.n.) necunoscute, de vreme ce tot el a ştiut a face, cu ani în urmă, valorificarea cumpănită a unor informaţii de epocă potrivit cărora în aşezământul cistercian de la Igriş – nu departe de Cenad, iarăşi – erau citiţi, către 1200, Cicero şi Seneca, Anselm de Cantebury şi Yves de Chartres într-un climat scolastic ce era în fond acelaşi cu minime nuanţe şi diferenţe, din Anglia până la Carpaţi”.
Să ne mai apropiem de noi. Mă întrebaţi de unde vine şi încotro se îndrepată “literatrura Banatului”…Între discursurile de la întronizarea Î.P.S. Ioan la Timişoara din 27 decembrie 2014 – Mitropolitul Nicolae Corneanu murise cu două luni în urmă şi Înalt Preasfinţia Sa Ioan a fost ales de sinod mitropolit, iar Timişoara îl aşeza pe scaunul de înalt ierarh – s-a făcut şi o scurtă istorie a creştinismului bănăţean. Comemoratul Nicolae Corneanu venea de la Caransebeş, oraş central al ortodoxiei bănăţene. Episcopi mari, ca Ioan Popasu sau viitorul patriarh Miron Cristea trecuseră pe aici. Lăsaseră urme. Un alt Nicolae Cornean(u), cărturar al anilor treizeci, al anilor patruzeci, scrisese Monografia Eparhiei Caransebeşului, care cuprindea informaţii noi despre istoria „veche” a ţinutului. Nicolae Cornean era din Zăgujeni, sat aflat la 7 kilometri de Caransebeş, la 2 kilometri de Tibiscus şi la şapte de Căvăran. Precizez că sunt din Zăgujeni şi că l-am cunoscut bine pe Nicolae Cornean – un erudit. Era interesat de urmele istoriei în Banat, întâi în locurile apropiate de satul său. De Caransebeş, oraş în care va ocupa funcţii în ierarhia episcopală. Ce se întâmplase, de demult, în locurile din preajmă, la Tibiscus sau la Căvăran?
Nu trebuie să ignorăm faptul că primele cartografii din vremurile mai apropiate de noi ale Banatului le fac savanţii maghiari sau germani. Erau din secolul al XIX-lea, secolul naţionalităţilor: apartenenţa modela judecăţile. După 1918, când Banatul devine ţinut românesc, apar arheologi care încearcă să pună în valoare rădăcinile româneşti.. Din Caransebeş este Ioachim Miloia, unul dintre personajele de seamă ale Banatului, plastician, zugrav, jurnalist, arheolog, istoric, scriitor. Face parte din generaţia care este trimisă peste hotare să înveţe – să se formeze. Născut în 1897, Ioachim Miloia ajunge în toamna lui 1920 la Roma cu burse care îi permit să rămână în Italia până în 1927. Banatul devine vizibil (şi) datorită acestui tânăr care va picta biserici, va deschide şantiere arheologice, va conduce reviste în care publică studii privind Banatul. Va fi membru de seamă a primei Asociaţii a scriitorilor din Banat. Se va stabili la Timişoara, unde va întemeia Muzeul Banatului. Este mai în vârstă cu un an decât Constantin Daicoviciu , cu care va proiecta, în anii 20, descoperirea Banatului „roman”. În revista Analele Banatului studiul Cercetări arheologice în Banatul de sud numeşte itinerarii prin care se pune în valoare civilizaţia romană a mileniului unu. Jdioara, Căvăran, Jupa, Caransebeş, Teregova, Domaşnia, Plugova, Mehadia sunt câteva localităţi din itinerarul regal al lui Ioachim Miloia. Poate: al lui Ioachim Miloia şi a lui Constantin Daicoviciu.
La Căvăran Ioachim Miloia şi Constantin Daicoviciu descoperă o biserică din secolul al XIII-lea. Dar numai Ioachim Miloia continuă cercetările şi va publica în Analele Banatului rezultatele: „Biserica noastră a fost ridicată în Evul Mediu.Iar stilul gotic al acesteia, dovedit prin contraforturi, ne dovedeşte aici prezenţa unei comunităţi catolice./ Cum însă este lucru ştiut, că elementul catolic din vechiul judeţ Caraş, nu numai în primele secole ale ocupaţiei maghiare, ci şi mai târziu, prin sec. XV-XVI a fost foarte redus şi menţinut aici artificial, reprezentat doar prin colonii de călugări, durarea unui monument de de aceste impozante dimensiuni şi calitate de construcţie, n-a fost nici un caz opera unei parohii catolice a cărei existenţă aici nu este amintită”. Dar, spune Ioachim Miloia, dacă nu e amintită, înseamnă că regii Ungariei au vrut să combată aici elementul schismatic „prin toate mijloacele şi în primul rând prin mijloacele spirituale”.
Şi:„În felul acesta vom găsi amintit Căvăranul în sec. XIII ca oraş şi punct strategic şi politic important. Astfel se explică aici prezenţa unei biserici catolice atât de importantă şi ivirea unei comunităţi în mijlocul unui cuib de schismatici, tot aşa precum în secolul următor Franciscanii fac acelaşi lucru la Caransebeş”. Fiindcă epoca de înflorire a Căvăranului este sec. XIII-XIV, biserica de la Căvăran a fost zidită, zice Miloia, în secolul al XIII-lea. Căvăran va purta, din 1968, numele de Constantin Daicoviciu, care s-a născut aici. Nu trebuie să ignorăm rolul lui Ioachim Miloia atunci când vorbim despre comuna Constantin Daicoviciu.
Nu ştiu, atunci când scriem despre Banat, nu ne ocupăm cum se cuvine de turcologii noştri de seamă. Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716) , Editura de Vest, 2006 şi Vilayetul Timişoara, 1552-1716, Ed. Ariergarda, 2014 de Cristina Feneşan – sunt cărţile unui om de ştiinţă cu specializări îndelungate în arhivele străine, cu stagii la Ankara sau la Istanbul. Din cea de a doua, ultimul capitol, al patrulea, Literatura otomană din vilayetul Timişoara, propune imaginea unei culturi vii, cu „povestiri fantastice, povestiri eroice” chiar în cronicile care evocă evenimentele şi confruntările militare: „ Naraţiunea autorului (Ali Tarik Vak aname-i Djafer Paşa se cheamă autorul) a câştigat mai mult nerv şi mai multă culoare locală în urma includeerii la locul şi la momentul potrivit a unor întâmplări miraculoase, a poveştilor în care faptele reale se îmbină cu cele neobişnuite, a anecdotelor şi a poveştilor fantastice” scrie Cristina Feneşan. ”. Din Rapsozii şi cântecele lor aflăm că în cronica lui Elhadi Ibrahim Naimeddin au fost incluse cântece populare „… transmise, uneori compuse de aşik, barzi şi rapsozi populari, muzicieni ca de pildă Gevsheri Alik Omer sau Gazi Derviş Hasan din Timişoara”. „Datorită apartenenţei la un mediu urban aflat sub influenţa literaturii clasice şi prin participarea lor la campaniile otomane, comportamentul artistic al acestor rapsozi s-a apropiat s-a apropiat în egală măsură atât de propria tradiţie, cât şi de tradiţia literaturii clasice”.. Unii poeţi-ieniceri au trezit chiar dorinţa sultanului de a-i asculta, ne informează Cristina Feneşan. Aşa s-a întâmplat cu poetul-ienicer Aşik Gazi Derviş Hasan din Timişoara: în timpul popasului lui Mustafa al II-lea la Timişoara, după victoria de la Lugoj , din 22 septembrie 1695, sultanul ar fi întrebat dacă numitul rapsod este în viaţă. „Câţiva cântăreţi, dând lămuriri, au spus: „Maria ta, Padişahule, el se găseşte chiar în oastea împărătească”. Aşik Gazi Hasan se prezintă şi îi recită sultanului Cântecul Budei şi Cântecele pentru Belgrad şi Timişoara, care ,,… prin claritatea deplină a tonurilor şi acordurilor, …i-a plăcut sultanului”, scrie cronicarul şi traduce Cristina Feneşan. În afară de aceste cântece ale rapsozilor, în afara Cântecului Timişoarei, există şi o literatură cultă în vilayetul Timişoara. O poetă din Timişoara se îndrăgosteşte de fiul ilustrului şeik Ahmed Efendi, iar Cristina Feneşan traduce:
” Privirea, acest lucru rău ce inimii capcană întinde/Eu ştiu doar că-ntr-o zi ruşinea numele-mi cuprinde/…/Ieri noapte am stat în faţa casei tale şi de departe plângând din greu/ Văzut-am pe rapsozii tăi, ei se jeluiau lui Dumnezeu”.
Din vremile ocupaţiei turceşti ar veni informaţii despre înaintaşii lui Eminescu şi ai Veronicăi Micle. Sunt din Banat. “Cu ochi răbdători de copil, Veronica îşi aşteaptă martorii pe muntele ei din ţara dacilor, ca să identifice cucuiele supreme ale Semenicului mitic asemenea unei uriaşe balene în necontenită călătorie spre Dunăre. Casa ei de lună albeşte departe dintre şiruri de cireşi…Spre valea poveştilor almăjene toţi au harta romană, ştiu drumul neted şi lung din gura Cernei legat cu Calea Traiană, spre Oltenia şi deasupra Caransebeşului”, scrie Elena Vulcănescu . Geografia Banatului ar fi provocatoare pentru mitografi: ”Dar poporenii aveau cărări necontenite peste râpi, peste ape pripite şi negre cum Cerna, Nera şi Caraşu (Apa Neagră), samavolnicii de hidră reunite în mlaştinile întâiului Banat”. Satul Prigor ar avea un rol important pentru înţelegerea iubirii dintre Eminescu şi Veronica Micle. Eminescu ar fi fost la Prigor să afle mesajul înaintaşilor Veronicăi. Sunt supoziţii fascinante pentru patriotismul nostru local, care ar mai avea nevoie de un solid suport documentar pentru a se aşeza frumos în “noua istorie a literaturii” propusă de Elena Vulcănescu . În „noua istorie a literaturii” a doamnei Vulcănescu aş aşeza şi câteva studii din anii optzeci, consacrate geografiei literare eminesciene, subconştientului „imperial” care îi defineşte opera de scriitor tânăr. Reper rămâne un studiu al lui Tudor Vianu (Literatură universală şi literatură naţională, Espla, 1956) care arăta că Eminescu a înlocuit vechea înţelegere religioasă a lumii cu cea filozofică. „Momentul sfărâmării iluziilor care a legănat omenirea vreme de milenii nu e absent din opera eminesciană”. Pagina despre prezenţa himalaiană a lui Zamolxe este contemporană cu exclamaţia lui Nietzsche din Ştiinţa veselă: Dumnezeu a murit.
CP: Cum definiţi „geografia literară”? Ce note intră, obligatoriu, în acest concept?
CU: Am publicat câteva cărţi înainte de „Literatura Banatului” care ar putea lămuri destul de bine ce mai intră – obligatoriu – în conceptul de „geografie literară”. Prima dintre ele, despre care m-aş fi bucurat să se fi discutat mai mult, este „Istoria secretă a literaturii române”. Anul acesta va apare ediţia a doua a acestei cărţi, adăugită, care vrea să atragă atenţia că în conceptul de „geografie literară” intră obligatoriu „geopolitica”. Internaţionala comunistă şi-a anexat cultura, ofensiva culturii realist socialiste trebuia blocată – pe plan internaţional – de finanţări CIA. În ediţia a doua am adăugat şi un capitol despre Silviu Crăciunaş, autor de mare succes cu un volum din 1961 despre trecerea lui prin închisorile comuniste, bărbat de încredere al exilului românesc în anii şaizeci, şaptezeci.. Şi tot om de încredere al securităţii, căreia îi expedia rapoarte despre confraţii săi din exil. Şi mai lămuritor ar fi putut fi „V.Voiculescu. Între oglinzi paralele”. De opera lui V. Voiculescu m-am ocupat din vremea studenţiei, am fost un apropiat al lui Ionică Voiculescu, mi-am dat doctoratul în 1984 cu o teză numită „V.Voiculescu şi structurile literare ale Renaşterii”. Cartea începe cu părerile prietenilor mei că opera voiculesciană coagulează sfinţenia. Că V.Voiculescu a fost un sfânt. După ce am trecut prin operele lui Nae Ionescu, Cioran, Eliade, Vintilă Horia, am revenit, cu ajutorul textelor Roxanei Sorescu (editorul lui V. Voiculescu, posesor al unor informaţii rarisime despre V.Voiculescu şi a celor din preajma sa) că o carte despre Voiculescu, ca şi una despre creativitatea celor numiţi mai sus, trebuie aşezată între sfinţenie şi demonie. Între suişul pe cerul ideii – al lui Dumnezeu – şi înţelegerea celor de jos. Înţelegerea geografiei literare , cum ar veni. A vieţii-de-toate-zilele. Eu am optat pentru mersul pe jos. Acordându-mi şansa să înţeleg sfinţenia locurilor. Şi, după cum spuneam, „Literatura Banatului” începe cu Sfântul Gerard şi se încheie cu Lucian Costin. Lucian Costin a făcut studii la Viena, s-a întors profesor la Suceva ca agent secret al serviciilor austriece. Câţiva profesori, colegi ai lui, au păţit-o fiindcă erau „naţionalişti”. Colegii săi au făcut închisoare datorită lui. După ce Bucovina devine parte a României Mari, omul fuge în Banat şi se fixează la Caransebeş ca profesor, poet,animator cultural, poartă dialoguri cu Sadoveanu, Rebreanu ş.a.m.d. Succesele din spaţiul german, semnele verzi sunt semne de politică rea, „demonică” în anii treizeci, în anii patruzeci. E ultimul capitol al cărţii.
CP: Pentru ca o naraţiune critică să stea în picioare, de la ce în sus – dpdv al geografiei literare – trebuie să plece? Altfel spus: unde acest fel aparte de a face critică literară şi de a da seama de ceea ce se vede într-o „geografie literară” devine irelevant?
CU: Aşa cum arătam şi în răspunsurile anterioare, de la istorie. Trebuie să plece de la felul în care istoria devine geografie…literară. Cum a apărut, de pildă, această literatură sărbătorească a lui Coşbuc? Se naşte – vedeţi geografia – într-un ţinut al Graniţei. Maria Teresa a vrut ca graniţa să fie apărată de oamenii locului, care au fost „eliberaţi” – nu mai erau iobagi, au devenit militari. Coşbuc se naşte într-un ţinut al oamenilor liberi, care au descoperit libertatea. De ce Ion vrea cu atâta încrâncenare pământ? Din ţinutul Năsăudului e Atanasie Todoran, tras pe roată înainte de Horea. E stră-străbunicul lui Dorin Tudoran. Pentru ca o naraţiune critică să stea în picioare – dacă e să vorbim de geografia literară – trebuie să vorbim de graniţe. De aşezarea graniţelor şi a Centrului, în timp. Ca să vorbim despre aşezarea graniţelor şi a Centrului, trebuie să apelăm la geopolitică. Trebuie să ne întoarcem la biografiile scritorilor – măcar a marilor scriitori. Nu putem juideca operele fundamentale fără să înţelegem contextul – cine şi când le scrie.
De foarte multe ori Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, Călinescu au fost huliţi fără cruţare: au pactizat cu comuniştii. Erau copii „din flori”, ceea ce într-o societate precumpănitor arhaică, „veche”, era infamant. Ce înseamnă „să n-ai tată”? În 1945, în 1948, în 1953 ei trăiesc „iluzia lumii noi” – imaginarul lor îi desparte de „lumea veche”. Le autentifică prezenţa într-o aristocraţie, care era a scrisului.
CP: Împărţiţi –în demersul dvs – în mod privilegiat literatura pe „regiuni”. Vorbeşte, în chip convingător, această împărţire despre descentralizare? Mai precis: despre o anume şi efectivă descentralizare culturală la noi? Şi cînd vorbim despre o „geografie literară”, deci despre regiuni literare, care mai este Centrul? Sau raporturile se schimbă cînd asumăm o asemenea perspectivă şi nu mai avem, cum am fi tentaţi să credem, un Centru la care diverse regiuni ori chiar „margini” se raportează? Care e „jocul” Centru-Margine, Centru-Periferie, ş.a.m.d.?
CU: E o descentralizare care e o Centralizare. Ne despărţim pe regiuni…dar nu prea repede. Dacă scriem o geografie literară a României, trebuie să ne ocupăm de scriitorii transilvăneni, bănăţeni, bucovineni, basarabeni de aici. Atât cât putem, cei de demult şi de azi. De scriitori germani, maghiari, sârbi, ruşi, ucraineni, evrei. Care, de pildă, între 1918 şi 1945 numesc alte graniţe şi alt centru. Dacă ignorăm contextul, ignorăm valoarea literară a operei şi numim, cu insistenţă, valoarea politică. Marele prozator Crnjanski (m-am ocupat pe larg de el în „Literatura Banatului”) în romanul său de referinţă pentru scrisul secolouilui XX, are două capitole în care eroul său se plimbă prin Timişoara. Nu-i urmă de român pe acolo. A trăit totuşi la Timişoara, în geografia timişoreană, chiar în centru, există şcoala în care a fost, spaţiul în care şi-a trrăit copilăria, adolescenţa. E un centru al literaturii sârbe, prin toată opera sa. Dar şi un scriitor al graniţei, aşa cum am încercat să arăt în numita carte. La fel se întâmplă cu scriitorii germani şi maghiari din Ardealul anilor treizeci, patruzeci. Şi aşa mai departe.
Regiunile „literare” trebuie legate de un timp al istoriei – de graniţele atât de orgolios afirmate.. Întors din exil, Pavel Chihaia discută cu confraţii lui constănţeni despre romanul „Blocada”. Se discută despre apartenenţa la Dobrogea („omul dobrogean ar trebui să trăiască în literatura locului”, spun combatanţii), dar ce facem după ce au trecut atâţia ani? Pavel Chihaia le atrage atenţia că şi-a rescris cartea după ce a traversat o istorie. Poate că e mai bine să vorbească de „omul tomitan”, sugerând interiorizarea. Nu mai e acelaşi azi, după ce a trecut prin încercările exilului. Cum să scrii despre Dobrogea după atâţia ani? După Auschwitz nu se mai poate scrie, e o frază ades repetată, ce rost mai are literatura după Auschwitz? După Auschwitz, după Gulag, după schingiuirile de la Piteşti? Poate oferta „întoarcerii acasă” recupera mari adevăruri? Mai există „Acasă”? Sigur că există. Mai există.
CP: Pînă unde apreciaţi că merge o judecată est-etică făcută pe acest calapod al unei geografii literare? Altfel spus: ce lasă ea pe dinafară? Unde nu mai bate ea? Ce nu poate „prinde” ea din spectacolul literar al unei regiuni sau al alteia şi, în sumă, a unei culturi naţionale?
CU: Nu lasă prea multe, dar nu oferă scriitorilor mari – tuturor scriitorilor mari – pagini foarte multe. În „Geografia…” pe care o propun au pagini Virgil Teodorescu (e dobrogean, e constănţean, imaginile destrămării pot veni de acolo), despre Gellu Naum (tatăl lui e sudic, e aromân, e poet) dar sunt mai puţine pagini decât le oferă cei care scriu despre deschiderile poeziei româneşti către modernitate. Către postmodernitate.
CP: Cînd folosesc această sintagmă – „geografie literară” – una dintre primele asocieri, care îmi vin aproape automat în minte, este aceasta: „cîmp literar”. Rămîn la o formulare oarecum metaforică: există, cînd faci geografie literară, zone periculoase? Zone în care, de pildă, se pot construi ambuscade?Dar zone albe – încă neatinse, încă aşteptînd să fie descoperite în rangul lor real, în rangul lor meritat?
CU: Ce element mai frumos de geografie literară e mai frumos decât „Scrisoarea lui Neacşu”, cum se alcătuiesc graniţele şi cum se aşează Centrul în jurul ei? Braşovul lui Coresi şi al lui Gheorghe Lazăr (nu de acolo pleacă el la Bucureşti ca să întemieze Şcoala românească?) Dar cu revistele germane şi scriitorii germani din Braşov (unii filonazişti, să recunoaştem), dar cu şcolile şi cu iubirile lui Blaga, nemurite aici? Dar cu extraordinarul Centru stabilit aici de Crăciun, Muşină şi Bodiu, o şcoală de literatură care n-avea cum să supravieţuiască după moartea celor trei?Sau supravieţuieşte?
CP: Uneori, la lansările de carte, vă deschideaţi speech-ul cu o formulă care e, pentru mine, aproape magică. Spuneaţi şi îmi place să cred că încă spuneţi aşa: „există un timp al culturii”. Ce face să sporească acest „timp al culturii”? Şi ce îl micşorează, ce îl poate anula?
CU: Eu fac parte dintre pesimiştii care cred că trăim alt timp al culturii – alt timp, care e al imaginii şi nu al scriiturii. Nu vom mai trimite scrisorile pe care le trimiteau părinţii, bunicii, străbunicii – trimitem mesaje. Alt timp, alte viteze, alte formule a dialogului.
CP: Cum e „timpul acesta al culturii” în jurnalul dvs faimos, încă nepublicat? E mult despre acest timp acolo?Chiar – cît are, pînă acum, jurnalul dvs? Mii de pagini, de bună seamă. Dar cîte mii?
CU: Jurnalele vor fi recitite (le voi reciti…) şi, poate, se vor opri asupra paginilor care sunt destinate vieţii literare. Vor fi istorii ale vieţii literare dintr-un oraş din Banat. Al unui oraş de provincie, cu autori care cred în literatură, în destinul lor de scriitor. Am publicat trei dintre ele, cu titlul „Despre regi, saltimbanci şi maimuţe”. Nu cred că voi găsi un titlu mai bun pentru celelalte volume.
CP: Sînteţi unul dintre cei mai longevivi critici literari ai României. Faţă de cel care eraţi acum 20 sau 35 de ani, ce este acum mai greu să vi se întîmple – a propos de critica literară?
CU: Ne găsim pe un coborâş – fiecare oraş are două-trei-patru reviste culturale care apar şi dispar, care îşi schimbă mereu cronicarii. În fiecare oraş sunt zece-douăzeci de edituri care tipăresc carte. Sau trei-patru. Cine să mai citească? Se adună grupuri de prieteni care se susţin, uneori cu talent, alteori doar din dorinţa de a întări grupul. De a face publicitate, într-un timp în care literatura înseamnă mult mai puţin decât însemna ea în urmă cu treizeci, cu patruzeci de ani, când exista o cronică literară funcţională.
CP: Şi, nu pot rata această întrebare, care este cea mai preţioasă lecţie, cea mai grea învăţătură pe care aţi învăţat-o în cîmpurile literare în care aţi locuit şi în care locuiţi, de fapt?
CU: Acum, când în locuinţa mea nu mai am loc de cărţi, cred că vine un timp când trebuie să ne despărţim frumos de cărţi, de literatură, de scris. De viaţă, nu-i aşa? Să scriem că am învăţat sa ne despartim.
CP: În fine: oameni sau cărţi? Ce alegeţi?
CU: Desigur, cărţile. Oamenii rămân mereu mai departe. Chiar fii, nepoţii, prietenii. Mereu prea departe.
