La „2 mai” cu Doinaş şi Irinel

I-am cunoscut pe Ştefan Augustin Doinaş şi pe Irinel Liciu prin anii 60, când mă duceam cu fratele şi un grup de scriitori vara la mare în localitatea “2 mai”.

Doinaş era foarte admirat de fratele meu, Toma, mult mai tânăr ca el. Citisem şi eu câteva din poemele lui eu, asistasem la câteva discuţii literare la noi de acasă şi mă bucuram să merg la mare cu ei. Ne adunam mai mulţi: Doinaş cu soţia lui, balerina Irinel Liciu, Dorina (Doti) Stanca, actriţă, soţia regretatului poet şi dramaturg Radu Stanca şi alţi câtiva prieteni.

Locuiam de obicei la o gazdă care avea o casă lungă. Camerele dădeau direct pe plajă. Fiind cald, păstram uşile deschise, iar invazia de muşte şi fluturi de noapte era oarecum diminuată de o perdeaua de tifon pe care o bătea vântul. Insectele tot intrau, iar unul din prieteni (doctor) prindea fluturi de noapte şi, spre mirarea şi uneori groaza tuturor, îi consuma cu un fermecător zâmbet, invitându-ne şi pe noi la “ospăţ” şi spunându-ne cât de buni sunt. Nimeni însă nu a dat niciodată curs invitaţiei lui de a gusta din această “delicateţe” locală.

Cum frigider nu exista, alimentele se păstrau în plase care, agăţate de un mâner stabil, erau coborâte în fântână. Era o întreagă tehnică a pusului şi scosului alimentelor din puţ. Nu participau la acest ritual decât bărbaţii. La treburi practice, deşi poeţi şi scriitori, erau toţi foarte pricepuţi. Eu, “cea mai mică” nu mă băgam, dar îi urmăream cu mare interes. Aveau loc intense schimburi de păreri asupra logisticii. Roşiile, ardeii  şi telemeaua se puneau în nişte cutii de voiaj, dreptunghiulare, de aluminiu. Uneori nu încăpeau în cutii şi atunci se puneau în plase şi era o ordine anume în care erau coborâte în fântână şi o tehnică a legării în aşa fel încât să nu cadă în puţ. La pepenele verde, părerile erau împărţite, unii suţineau că pepenele poate fi răcit la malul mării, alţii că e mult mai rece în puţ. Până la urmă pepenele se punea şi în mare şi în puţ, ca să fie toţi mulţumiţi.

De la pescari cumpăram guvizi, înşirati pe o sârmă, pe care gazda ni-i prăjea. Doinaş şi ceilalţi cântau în corul „a capella” organizat spontan:

Peşte, peşte, ţi-am adus un peşte

Ca să-l faci pe varză sau umplut.

Lapţii, lapţii, unde este lapţii,

Fiindcă ştiu că icre n-a avut!

Doinaş cu frate-meu compuseseră o deviză pe care o scandau cu entuziasm în timp ce scoteau alimentele din puţ, cu mare grijă ca să nu le scape.

Generaţia noastră, anul 2000

Bărbatu-i nevastă şi face copii

Aşa gândeau ei în anii 60! Erau, cum se vede, nişte vizionari!

Irinel şi Doti se scăldau noaptea în mare. Ce graţie aveau când veneau cu halatul din apă! Ambele aveau nişte imense truse de farduri, cu care m-au impresionat. Nu ştiam să mă machiez, aşa că Doti şi cu Irinel m-au “preluat” pentru educaţia estetică. Au avut multă răbdare cu mine, mai ales Irinel. M-a aşezat în faţa trusei şi mi-a explicat ce e în fiecare compartiment şi cum se foloseşte materialul respectiv. Erau pensule şi pensuliţe, rimeluri de zece feluri, farduri pentru obraji şi pleoape, creioane de toate culorile de conturat sprâncenele şi buzele. Mi s-a părut că erau o infinitate de produse. Irinel nu s-a descurajat de  neştiinţa mea totală şi, cu răbdare, mi-a arătat cum se machia ea. Mie, totuşi, o oră şi jumătate dedicată machiajului mi s-a părut cam mult.

După câţiva ani, Doti m-a invitat la ea acasă la Cluj, mi-a cumpărat rimel şi m-a introdus mai bine în arta fardurilor, dar despre frumoasa şi misteroasa Doti Stanca voi scrie într-o evocare separată. Oricum, când am venit la Bucureşti de la Cluj, n-am continuat tehnica învăţată de la Irinel şi Doti, n-am avut răbdare. Rujul şi fardul de obraji le-am inaugurat abia în Canada şi chiar şi atunci, cu mare moderaţiune.

Când i-am cunoscut pe Doinaş şi pe Irinel eram adolescentă. Am devenit familiară cu opera lui Doinaş mult mai târziu. Citesc şi recitesc cu emoţie poeziile şi traducerile lui.

În mai 2002, Doinaş a plecat din lumea noastră şi a doua zi Irinel l-a urmat. Am citit în ziare că Irinel, înainte de a-şi lua viaţa, s-a machiat. M-a impresionat acest amănut. Nu încercase ea să mă înveţe şi pe mine arta de a-ţi înfrumuseţa chipul?

Un gând pios în amintirea lui Donaş şi a graţioasei lui soţii, Irinel.

Ştefan Augustin Doinaş (1922-2002)

Irinel Liciu (1928-2002)

Din volumul  „Oameni pe care i-am cunoscut”, editura Vatra Veche 2015                  

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *