Memoria afectivǎ

Există mai multe tipuri de memorie: memoria legată de simţuri – vizuală, auditivă, sau tactilă şi cea legată de activitatea cerebralǎ – memoria cifrelor, a numelor proprii, memoria muzicală şi altele. Memoria afectivă, a cărei forţă poate părea surprinzătoare, e complexă şi, de cele mai multe ori, cuprinde o combinaţie a memoriei cerebrale cu cea senzorială.

Ideea de a scrie despre memoria afectivă mi-a venit după ce am asistat, pe 15 ianuarie a.c., la întâlnirea de la Consulatul General al României din Toronto cu ocazia sărbătoririi zilei lui Eminescu şi a Culturii Naţionale. Manifestarea a cuprins, printre altele, prezentarea a două volume de poezii de Diana Manole, lector universitar la Guelph University, School of English and Theatre Studies. Autoarea ne-a citit câteva poezii şi cea cu care a început şi care m-a impresionat în mod deosebit mi-a activat memoria afectivă.

Fiecare dintre noi are momente în care îşi aduce aminte, printr-o asociaţie de idei sau senzaţii, de trăiri anterioare. Intensitatea retrăirilor depinde în general de capacitatea emoţională a fiecăruia, dar ele se fac simţite, fără excepţie, de toţi oamenii. Este însă o diferenţă între cei care au trăit o viaţă întreagă în acelaşi loc şi cei care au trecut prin traumatismul unei mutări, dintre care cea mai grea este emigraţia pe un alt continent. Cel care a traversat oceanul a schimbat nu numai oraşul, ţara, continentul, dar şi anturajul, mirosurile, hrana şi, mai ales, limba. Pentru imigrantul care încearcă din răsputeri să se integreze în ţara de adopţie, dorind să uite, sau măcar să ignore amintirile din lumea de dincolo, momentele de revenire provocate de memoria afectivǎ sunt, la început, foarte dureroase.

Iatǎ poezia Dianei Manole:

A şasea noapte: la spălătorie

Mi-e frig, iar puloverul de lână netoarsă

încă mai miroase

a oaie şi a vopsele ieftine, deşi

l-am spălat, şi l-am parfumat, şi l-am descântat

în spălătoria comună de la subsolul blocului

un ritual de iniţiere olfactivă

căutând aici şi acum fascinaţia mirosului

din magazinele cu haine la mâna a doua

de pe Calea Moşilor.

Da: „O dimineaţă petrecută acolo echivala cu o excursie

la Paris.”

Iar acum Parisul e atât de la îndemână!

(Din volumul „Înger cu viză de Canada”, Ed. Brumar 2011)

Mirosul este un simt care aduce memorii foarte vii. Poezia Dianei Manole m-a făcut nu numai să vibrez la trăirile autoarei, pe care ea le-a transmite cu forţă şi talent în doar câteva versuri, dar mi-a trezit amintirile despre puloverul meu de lână de oaie, de la Bran, luat cu mine în Canada, ca şi pe cel pe care îl purta Nicǎpetre în seara de neuitat din ianuarie 2001 când, la cenaclul „Observatorul” din incinta tipografiei ziarului, maestrul ne-a prezentat sculpturile lui pe un video. Iată cum am relatat momentul de atunci:

„După prezentare l-am zărit pe maestru şezând singuratic pe o cutie şi privind în jur. Purta un pulover gros, ţărănesc. M-am apropiat şi l-am întrebat: „Vă e drag puloverul, nu-i aşa?” A zâmbit gânditor: „Da. Cum stiţi?” „Dumneavoastră, ca sculptor, iubiţi materia, i-am răspuns, şi fiecare din noi duce cu el istoria hainelor pe care le-a purtat, cu specificul ţesăturii cu tot. M-am gândit că iubiţi acest pulover din lânǎ de oaie”. „Nu v-aţi înşelat”, mi-a răspuns.”

(Din volumul „Oameni pe care i-am cunoscut”, Ed. Vatra Veche 2015)

Şi totuşi, noi, imigranţii, oricât am dori să ne integrăm, căutăm aproape cu disperare mirosuri, gusturi, obiceiuri pe care le-am adunat în memoria noastră afectivă. Iar dacă la început amintirile ne provocau durere, după o vreme ele au început sǎ ne aducǎ bucuria retrǎirii unor momente plǎcute din viaţǎ.

Am prins acum câteva zile la TV, pe postul PBS (Public Broadcast Station), înregistrarea din 2014 a operei „Maeştrii cântăreţi din Nürnberg” de Wagner sub conducerea lui James Levine. O văzusem în România de cinci ori, o ştiam pe de rost. În rolul lui Hans Sachs fusese Petre Ştefănescu Goangă, iar în cel al lui Walter, Valentin Teodorian. Emoţia cu care am retrăit spectacolul e greu de descris.

La sfârşit, când cortina s-a lăsat, după cele cinci ore de spectacol, am înţeles că memoria afectivă e o comoară binecuvântatǎ: ea transformă bucuriile şi emoţiile trǎite ieri în momente de pace sufleteascǎ pentru astǎzi şi, poate, pentru mâine…

Michael Volle (centru) – Hans Sachs în „Die Meistersinger von Nürnberg” de Wagner (Ken Howard/Metropolitan Opera)