Interviu cu poetul şi scriitorul Nicolae Bǎciuţ

Poetul şi scriitorul Nicolae Bǎciuţ s-a nǎscut în judeţul Bistriţa- Nǎsǎud, a fǎcut studiile superioare la Cluj şi este o figurǎ marcantǎ a poeziei contemporane. Este un pasionat promotor al culturii româneşti şi lista de publicaţii, ca şi cea a numeroaselor activitǎţi pe care le-a dus de-a lungul anilor şi în care este implicat şi în prezent poate fi consultatǎ aici.

I-am solicitat d-lui Bǎciuţ pe 14 iunie 2015 un interviu, la care acesta a rǎspuns cu plǎcere.

ovidiu-grovuVeronica Pavel Lerner (V.P.L.): Întâi vă mulţumesc pentru amabilitatea de a accepta să-mi acordaţi acest interviu. Cum cred că vǎ amintiţi, ne-am întâlnit întâmplǎtor, prin intermediul revistelor literare,  datorită admiraţiei şi dragostei pe care o avem – ambii – pentru Nicolae Steinhardt. În cartea pe care aţi scris-o despre el cu ocazia centenarului mi-a atras atenţia caracterizarea pe care v-a făcut-o N. Steinhardt dv. ca poet:

„Am găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae Bǎciuţ una din marile obsesii ale Poeziei din vremea tinereţilor mele: ideea poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut, unic, suprem, atotîmbǎrbǎtor şi atotbiruitor al oricărui cutează să scrie versuri. Numai în anii ’20 s-au mai închinat vocabule aşa convinse şi fierbinţi Poemului. Pune-ţi masca şi vino… sună asemenea unui îndemn din vremea suprarealismului începător. Aşa fiind, firesc e ca rolul de frunte la Nicolae Bǎciuţ să-l joace cuvintele, cărora mereu li se destăinuie, pe care le solicită, cărora le poartă sfruntat respect, care-l răpesc în euforie şi-l supun caznei. (Două texte poetice)”.

Mi-aţi putea spune câte ceva din viaţa dv de poet?

Nicolae Băciuţ (N.B.): Mi-e foarte greu să aleg, fiindcă mă amăgesc cu gândul că viaţa mea este ceea ce este prin poezie. Dialogul meu esenţial cu lumea, cu mine, cu divinitatea s-a făcut prin poezie. Cred că am scris poezie şi atunci când nu ştiam că ceea ce fac e… poezie.

Poezia m-a salvat, mi-a dat încredere în mine, m-a ajutat să mă cunosc, să-i cunosc pe ceilalţi. Am trăit, scriind poezie, cele mai sublime clipe ale vieţii mele. Poezia e drogul meu, îmi asigură tot confortul nevoii mele de a visa, de a plânge, de a iubi. Poezia m-a dezvăţat de ură, de singurătate.

Prin poezie am ajuns să cunosc marile spirite ale literaturii române contemporane, am reuşit să intru în dialog cu ele, de la Nichita Stănescu la Marin Sorescu, de la Ana Blandiana la Ioan Alexandru, la colegii mei de generaţie.

Am debutat în anii de liceu cu poezie şi am sentimentul debutului cu fiecare poem pe care îl scriu. N-am scris nici mult, nici puţin, am scris atât cât am simţit nevoia să scriu, fiindcă, de regulă, scriu în aceea extraordinară stare de spirit pe care unii o numesc inspiraţie, când simţi că poţi să zbori, chiar dacă nu ai aripi.

Cel mai adesea, scriu fiecare poem “dintr-o suflare”, de parcă aş mai fi scris poemul cândva, nemaitrebuind decât să-l repet, scriindu-l.

Am visat că scriu poezie, am scris texte cuvânt cu cuvânt în vis, şi e greu de descris disperarea neputinţei de a putea rescrie acele poeme, care, în vis, mi se păreau impecabile.

N-am alergat după premii literare, nici măcar nu-mi trimit cărţile la acele instanţe care anual se prefac că premiază cele mai bune cărţi, deşi sistemul premiere este un biet mecanism al “tovărăşiilor” literare. Nu pot să nu recunosc însă că Marele Premiu al Festivalului Internaţional “Nichita Stănescu”, care mi-a fost acordat în 2014, sub girul academicianului Eugen Simion, mi-a vindecat nişte aşteptări, nişte răni.

Şi poeţii sunt oameni, nu-i aşa? Mă întreb, întrebând, amintindu-mi un început de piesă muzicală: “Şi bărbaţii plâng câteodată, nu-i aşa?”

V.P.L.: Am citit în revista Vatra veche materiale referitoare la o mulţime de manifestări educative pe care le-ati iniţiat, cum ar fi concursurile de poezie sau criticǎ literarǎ pentru elevi. În ce măsură vedeţi în tineret, în condiţiile exploziei de comunicaţie electronicǎ de azi, capacitatea de a pǎstra valorile literare cu care noi, cei din altǎ generaţie, am fost educaţi?

N.B.: Eu cred în tânăra generaţie, cred în capacitatea ei de a duce mai departe o moştenire, sporindu-i valoarea, diversificând-o, în adaptarea continuă la ritmurile vieţii exterioare şi interioare, aflate într-o continuă interdeterminare.

Particip la numeroase întâlniri literare cu elevii, am iniţiat concursuri de creaţie literară şi la Târgu-Mureş şi la Brăila, sunt implicat în manifestări literare care îi au ca protagonişti pe cei tineri – şi creatori şi beneficiari ai literaturii.

Cum să nu fi optimist, când sunt concursuri literare (“Ion Creangă”, “Ana Blandiana”, de la Brăila), la care participă ediţie de ediţie mii de concurenţi (la o ediţie “Ion Creangă” au fost peste 2500!). Aceşti copii cred în literatură, se visează scriitori. Ei citesc literatură, se antrenează în a traduce poezie română în alte limbi – din poezia mea au tradus în engleză, spaniolă, italiană, … latină,… rromani..!

Cum să nu-ţi pui speranţe în şansele lor, în şansele literaturii române de mâine prin ei? Sigur, tehnologia îşi va lua vama ei, dar e inevitabil să se întâmple astfel. Dar aceasta nu înseamnă că nu va pune ceva în loc.

Ba chiar trag nădejde ca la un moment dat toată literatura română, tot ce s-a tipărit în întreaga ei istorie să beneficieze de cuceririle tehnicii şi să fie găsită toată literatura română într-o bibliotecă virtuală, accesibilă oricând, de oriunde!

Poate că orice cucerire îşi are propriile păcate, dar se va vedea câştigul din pagubă.

Noi am trăit în cultul cărţii tipărite, am dorit să simţim căldura hârtiei. Dar poate şi tabletele sau mai ştiu ce s-o mai inventa, să ţină cititorii aproape, să le asigure devenirea, identitatea, să-i ajute să fie ei înşişi prin marea moştenire culturală naţională, prin moştenirea universală, pe care o vor putea cunoaşte mult mai uşor şi mult mai repede decât am putut noi.

V.P.L.: Revista Vatra veche, al cărei redactor-şef sunteţi, e o revista plină de materiale interesante şi care are ilustraţii alese cu gust şi rafinament. Mi-aţi putea vorbi despre istoricul revistei, tematica ei, ca şi despre criteriile – dacă ele există – pe baza cărora selectaţi materialele care vă sunt trimise?

N.B.: Bucuria, dragul de a face reviste vine din adolescenţă, iar şansa de a nu rătăci şi a merge de la început pe drumul cel bun mi-a oferit-o, în studenţie, la Cluj-Napoca, revista Echinox, al cărei redactor, apoi secretar de redacţie am fost. Apoi, la un an de la terminarea facultăţii, graţie lui Romulus Guga, am intrat în echipa revistei târgumureşene Vatra, al cărei redactor am fost din 1983 până în 2003. Anii cei mai frumoşi de… vetrism au fost până în 1989, apoi, începând din primele luni ale lui 1990, să nu mai pot pune stavilă entuziasmului meu de a face reviste. Am fondat prima revistă lunară social-culturală după decembrie 1989, la Târgu-Mureş, Alpha. Ca bursier, în Statele Unite ale Americii, în 1990, am realizat singur o publicaţie în limba română, Noul pământ. Am pus umărul la numeroase publicaţii, multe efemeride, atât pentru publicul din ţară cât şi pentru cel din Bucovina de Nord, aflată dincolo de graniţele patriei de pământ.

no images were found

Am continuat să colaborez la revista Vatra, care începea să semene tot mai puţin şi ca formă dar şi în conţinut, cu Vatra lui Romulus Guga. Se abandonase programul care a consacrat-o, politica editorială, mulţi colaboratori, revista nu mai era Vatra mea. Începuse să devină o altă revistă, în care nu mă regăseam nici eu, nici alte zeci de autori din zonă, pe care Vatra îi ignora complet, cum ignorate erau şi instituţiile culturale din zonă: teatre, muzee, biblioteci, filarmonica, ansambluri culturale etc. Redactorii nu mai organizau decât sporadic întâlniri cu cititorii, lansări de carte, dezbateri literare etc. Adică nu se mai regăsea în paginile ei spaţiul cultural pe care ar fi trebuit să-l ilustreze şi să-l cultive, câtă vreme revista era finanţată din bani publici.

Nu am reclamat la instituţia judeţeană care dădea grosul finanţării, n-am făcut proteste publice… Mi-am exprimat doar mâhnirea şi dezacordul şi m-am decis să fac pe cont propriu o altă revistă, care să semene cu cea care înainte de decembrie 1989 era una dintre cele mai stimabile publicaţii de cultură din ţară.

Şi-aşa, în 2009, am început să adun materiale pentru o nouă revistă, care să păstreze, în linii mari, până şi rubricatura Vetrei lui Romulus Guga. Şi cum se crease un precedent, după Dilema a apărut Dilema veche, am considerat că cel mai potrivit titlu pentru noua revistă e… Vatra veche.

Revista a început cu colaboratorii apropiaţi, cu 20 de pagini – 16 de cultură şi 4 de “Documentele continuităţii”, ca apoi să trec la 36, la 56 şi să mă opresc la 88 de pagini. Fiindcă, în ciuda numărului mare de colaboratori, din toată lumea, greul rămânea pe umerii mei. Eu concep sumarele, eu tehnoredactez, eu procesez fotografii, eu fac corectura, eu tipăresc revista, pe banii mei… Eu o distribui în foramat electronic la aproape 15.000 de adrese.

În linii mari, Vatra veche, chiar dacă are formatul diferit, A4 şi nu A3, ca pe vremea lui Romulus Guga, are rubricile revistei Vatra din anii optzeci, punând preţ pe rubrica “Vatra dialog”, pe rubricile de critică şi istorie literară, revigorând şi rubrica “Documentele continuităţii”, acordând spaţii largi beletristicii – poeziei, prozei, teatrului – , traducerilor (rubrica “Biblioteca Babel”), precum şi cronicii muzicale, teatrale, plastice…

Au apărut şi rubrici noi, între care “Curier”, cea care publică corespondenţa primită pe emailurile redacţiei, atât din dorinţa de a ne păstra dialogul cu cititorii, cât şi din dorinţa de a nu lăsa să se piardă în labirintul internautic un gen care a scris istorie, genul epistolar.

Am lărgit cercul colaboratorilor, acum înscriind un teritoriu imens al patriei noastre de cuvinte, din Australia până în Canada.

Apoi, fiecare număr e o expoziţie virtuală, fiindcă el este ilustrat cu lucrările câte unui autor, care beneficiază şi de o prezentare şi, când e posibil, realizăm şi un dialog cu acesta.

Sigur, criteriul de selecţie al materialelor este valoarea. Apoi ţin ca fiecare sumar de număr să aibă ritm, diversitate, culoare, în aşa măsură încât să se regăsească în revistă un număr cât mai mare de cititori. Primesc foarte multe materiale. Acum am în portofoliu circa 50.000 pagini, ceea ce înseamnă că aş putea să stau liniştit câteva decenii. Primesc şi materiale din largul lumii şi, deşi am stocuri suficiente, încerc ca la fiecare sumar să ţin pasul cu actualitatea culturală.

Sunt plăcut surprins de audienţa revistei, mărturie stau miile de emailuri pe care le-am primit până acum şi pe care le-am publicat, fără a interveni niciodată în ele. Dorinţa multora de a publica în Vatra veche mă bucură, cum mă distrează unii care ar colabora, dar nu ar vrea să-şi supere astfel amicii de la… cealaltă Vatră.

Cred că Vatra veche umple un gol la Târgu-Mureş şi că ea îşi va avea locul ei bine definit în istoria presei literare româneşti. Ea nu ia locul altei reviste, îşi ocupă locul ei, nu e împotriva altei reviste.

Oricum, revista Vatra veche este un unicat în istoria presei culturale din România, fiind singura cu statutul de “one man show”.

V.P.L.: Ultima întrebare e legată de activitatea dv editorială. De când conduceţi Editura „Nico” şi ce fel de cărţi publică editura dv ?

N.B.: Dragul meu de a tipări cărţi are vechime. În liceu mi-am “confecţionat” singur o carte, prima mea carte, într-un exemplar, se numea “Cădere în vârstă”. Visam să tipăresc cărţi, pe-ale mele, pe-ale altora, şi dorinţa era cu atât mai mare cu cât se înăspreau condiţiile de tipărire, iar pentru tinerii scriitori s-a inventat debutut colectiv, nişte antologii cu selecţii din volumele depuse la concurs la edituri.

Ca o răzbunare parcă, după 1990, am început să tipăresc cărţi la o editură înfiinţată de tipografia la care tipăream revista Vatra, la care lucram ca redactor din 1983. Editura se numea Tipomur, şi o bună bucată de vreme a dominat piaţa editorială mureşeană, tipărind însă autori şi din alte localităţi din ţară, ba chiar şi de la Paris, Londra…

Până prin 2006, am rămas fidel Editurii Tipomur, al cărei redactor-şef eram, şi unde editasem deja câteva sute de cărţi, într-o perioadă în care foamea de carte era încă mare, de vreme ce un roman ca “Nebunul şi floarea” a fost tipărit în 10.000 de exemplare, care s-au epuizat în 2-3 ani, ceea ce azi pare de domeniul fantasticului şi pentru edituri cu pretenţii.

Apoi, când acţionarii Tipomurului s-au regrupat şi au apărut trei firme tipografice mai mici, am decis să iau activitatea editorială pe cont propriu, iar numele editurii l-am găsit în propriul nume, “NICO” venind de la… NICO…LAE. Mi-am zis atunci că, dacă NIKE a ajuns un brand, de ce nu ar ajunge şi NICO?

A fost în toţi aceşti ani o cerere foarte mare a autorilor. Dorinţa de a tipări cărţi a ajuns să fie atât de intensă, încât n-a mai contat nici vârsta, nici valoarea… În cei mai mulţi ani de la înfiinţare, am tipărit în jurul a o sută de cărţi pe an. Poezie, mai ales, proză, publicistică, critică şi istorie literară, teatru, din când în când, monografii, albume de artă, carte de specialitate, din domeniul didactic, medical etc….

Cuceririle tehnicii tipografice au devenit şi mai favorabile pentru cei care-şi doreau să tipărească în volum ceea ce scriau.

Performanţele tipografice au înregistrat veritabile recorduri, adesea reuşind să transformăm în carte în câteva ceasuri orice manuscris, ceea ce, trebuie să recunosc, e năucitor. Cum altfel să numeşti realitatea ca un manuscris, predat seara la editură, să devină a doua zi carte şi să poată să fie lansată.

E adevărat, tirajele sunt mici – 100 – 200 exemplare, pentru că autorii, cei mai mulţi, îşi tipăresc cărţile pe cheltuiala lor.

Am tipărit şi cărţi bune, dar şi cărţi modeste, dar la astfel de tiraje, cărţile nu puteau dăuna grav… sănătăţii vieţii literare.

Sita e, oricum, foarte deasă şi ce e valoare rămâne, restul e doar istorie literară. Dar nu-i poţi refuza unui autor tipărirea unei cărţi, ştiind că, dacă nu-ţi asumi tu această corvoadă, tot se va găsi un editor, care o să-i tipărească prost cartea, nici măcar corectată… gramatical.

E un paradox al capitalismului sălbatic de la noi. Se scrie şi se tipăreşte mult, chiar dacă în tiraje confidenţiale, dar măcar aşa se întreţine o atmosferă culturală, se menţine în viaţă… viaţa literară, care, oricum, e ameninţată din toate părţile.

Măcar cei care scriu se citesc între ei, altfel nu prea ştim: cine e cititorul cel de toate zilele? Cât citeşte, cum citeşte, de ce citeşte?

Mai aud pe câte un politician care, participând la manifestări literare, invitat să ia cuvântul, îndeamnă publicul “să mai ia în mână o carte”, “să mai răsfoiască o carte”! Dar nu-i aud să îndemne la lectură, la citit o carte, pentru că nici ei, săracii, nu prea mai au un astfel de obicei.

Mă ataşez de fiecare carte pe care o tipăresc, de parcă ar fi propria mea carte, şi trăiesc emoţii pe care nu sunt întotdeauna convins că le trăiesc şi autorii.

Editura Nico c’est moi. Eu sunt editura. Eu tehnoredactez cărţile, eu fac corectura, eu fac, în cele mai multe cazuri, coperţile, eu lansez cărţile alături de autori…

Apa trece, cărţile rămân, îmi place să spun, parafrazând un vechi proverb.

V.P.L.: Vă foarte mulţumesc pentru răspunsurile dv.

Toronto – Târgu-Mureş, 14 iunie 2015

Veronica Pavel Lerner

6 Comentarii

  1. ioan bandila marceanu says:

    CAMERA ASCUNSA

    Iata locul din camera obscura
    aici intr-un colt imi pot alege poemele
    fericit ca nimeni nu le va recunoaste nici macar
    lexicul
    anume asezate la difuza lumina stranie si rosie
    pentru a nu se devoala
    in gandul curios al vre-unui dansator literar.
    La etajul opt in aval de suprafata plana
    in aval de punctul O absolut
    inginerul opreste vartejul apelor
    navalnic pornit spre a face lumina
    In camera obscura
    licentele poetice
    soptesc lexicului regionalisme indescifrabile
    abia intorcand pagina.

  2. IOAN BANDILA MARCEANU says:

    curiozitate

    Deasupra cascadei praful de stropi
    si vuiet sinistru
    punti suspendate.
    Cineva curios peste masura
    m-a introdus intr-o cutie de chibrite
    si m-a aruncat in valuri
    sa vada daca Niagara ma suporta
    si eu in plutire si vuiet
    voi trece din SUA in Canada.
    Si chiar daca as cadea intre maluri
    nu ar afla nimeni despre mine
    ca explorator de vuiet
    si praf de stropi niagarici.

  3. IOAN BANDILA MARCEANU says:

    Daca trec si peste acest alb anotimp
    mai am dreptul la o fractie de speranta
    inca un foc in soba de fonta
    inca un copac
    din care extragem caldura
    multe povesti
    despre zapada topita
    de intentia ghioceilor
    de a respira
    si tot asa
    anotimp dupa anotimp
    renasc si zbor ca un vultur
    imaginar
    de fapt ca o pana de vultur
    smulsa de vant
    purtata in nestire
    in vartejuri iscate degeaba.

  4. ioan bandila marceanu says:

    O VECHE MASA CU SICRIU

    Pe blatul mesei de marmura rece
    lumina difuza
    strafulgera scanteieri vinetii-rosietice
    un pahar de argint
    o lingura de lemn
    vioara prafuita cu o coarda rupta
    infratirea pamantului cu apa
    intr-o ipostaza de pictor ragusit
    natura statica
    prea statica de atatea taceri
    oricum se pare ca planeta
    prin gaurile negre cele mai adanci
    priveste spre vest
    ochelari cu lentile decupate

  5. La curba negrului
    unde accidentele se tineau lant
    intr-o noapte cu luna de august
    am chemat preotul
    sa faca o rugaciune pe o anumita dimensiune
    pana a desenat sfestania pe o piatra de kilometraj
    in mana dreapta i-am tinut cadelnita
    in stanga ,vasul de arama plin cu aghiasma
    si dupa centura
    manunchiul de busuioc
    noaptea la unu
    el se ruga cu voce de bariton
    iar eu ma rugam in gand si raspundeam amin
    tot in gand
    pentru a nu fi auzit
    de tovarasul general
    spaima bisericosilor
    convertit acum si el de catre necesitatile timpului
    Important este faptul ca
    in curba negrului
    de atunci nu s-au mai intamplat accidente
    amin

  6. Lumină
    _______________________
    Omul ajunse de la cenușiu la albastru,
    O, ce minune, ce alabastru,
    Simplu, din inimă, ca un vulcan,
    Flăcări, cenușă, chiar și catran,
    Oarbe-s oglinzile, ce ghicitori,
    Doamne, ne spui de săbători?
    Focul e tatăl, mama- ocean,
    Omul ajunse post-diluvian.
    Numai iubirea păzește-ne-o , Doamne,
    Ea este floarea, ea este Kama,
    Trec cerșetorii flămânzi, nedormiți,
    Cer un bănuț, nu treizeci de-arginți,
    Cred și în Lună, în stele, străină
    Ne este vina de-a fi lumină.
    BORIS MARIAN

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *