Film despre film şi anatomie îndrăgostită ,“ La nuit americaine” este omagiul pe care Truffaut îl aduce, la 1973, pasiunii care îl devoră şi care îi bântuie nopţile. Căci, pentru Truffaut, ca şi pentru personajul pe care îl interpretează aici, Ferrand, regizorul şi demiurgul acestei lumi, nimic nu poate exista în afara perfecţiunii miraculoase şi fantasmatice a filmelor.Într-una dintre acele secvenţe în care vocea actorului şi a regizorului Truffaut se aude cu o distincţie unică, imperfecţiunea vieţii este contrapusă perfecţiunii filmelor. Tot ceea ce viaţa complică şi alungă, arta cinematografului recuperează, salvează şi epurează. Actorii îşi regăsesc raţiunea lor ultimă de a fi doar în acest spaţiu al jocului, imaginaţiei şi al visului.
“ La nuit americaine” este, asemeni lui “ Le Mépris” al lui Godard, dominat de această memorie a cinematografului. Dedicaţia închinată lui Lillian Gish, cărţile care se aşează pe masa regizorului, dezvăluind materia tradiţiei, visul obsesional în care se află afişele lui “ Citizen Kane” al lui Welles, toate acestea sunt semnele relaţiei speciale pe care arta lui Truffaut o întreţine cu cei de dinaintea sa. O formă particulară de intertextualitate este amprenta ”noului val”. Scriitura lui Truffaut este marcată de această ereditate culturală.
“La nuit americane” marchează, elegiac, despărţirea de un anume tipar al studiourilor şi al spaţiilor pe care acestea le încadrează. Filmele viitorului, sugerează aceeaşi voce a lui Truffaut/ Ferrand, vor fi filmele născute în stradă, departe de ordinea artificială a decourilor. Acest univers al artefactelor şi ai iluziiilor este destinat să dispară, lăsând în urma sa umbrele actorilor şi ale filmelor lor.
În “La nuit americaine”, Truffaut se înconjoară de fantomele şi de meşteşugul artei sale. Dramele, întrigile, iubirile, infidelităţile, mediocritatea vieţii, toate sunt absorbite în acest malaxor al filmărilor şi al pasiunii cinematografice. Vârstele artei sunt surprinse aici, ca într-un album de familie. Sunt prezente starurile ce îmbătrânesc, cu gândul la timpurile de aur ale gloriei lor, ( Jean-Pierre Aumont şi Valentina Cortese), vedetele hollywoodiene, (Jacqueline Bisset), arlechini neliniştiţi ( Jean- Pierre Léaud). Cu toţii sunt prinşi în această matrice a imaginaţiei şi a peliculei, având acces la imortalitatea cadrelor.
Discurs metaficţional şi deconstrucţie poematică,” La nuit americaine” este expresia scriiturii polifonice şi rafinate a lui Truffaut. În centrul filmului se află chipul şi energia lui Truffaut însuşi, travestit în actor. Nemurirea sa este nemurirea fragilă a cinematografului. ( Ioan Stanomir)
