Ceasul din oase. ”Experiențe inedite” și optimism în lanțuri

 

”Pe sticluțele respective, scriam cuvintele pe care doream să le învățăm, făcând un fel de tăblițe din ele. Se uda puțin o suprafață a acestor sticluțe paralelipipedice, după aceea puneam un strat subțire de săpun și peste stratul de săpun, cu o cârpă, de pe peretele vopsit cu var, se trăgea praful acestuia pe sticluță, până se albea de stratul respectiv, care se lipea de săpun. Pe această tăbliță, cu o așchie mică de lemn, scriam cuvintele pe care doream să le învățăm în limbile respective.” (Caius Muțiu, Prin meandrele istoriei. Memoriile unui luptător pentru libertate, Timișoara, Editura Ariergarda, 2014, p. 149.)

Prin meandrele istoriei. Memoriile unui luptător pentru libertate nu este o carte de literatură. Nici nu și-a propus să fie un text literar, cu tot ce implică acesta la nivelul receptării. E o carte autobiografică, născută dintr-o istorie trăită, din profilul unor fapte care și-au lăsat amprenta, adânc, în ființa lui Caius Muțiu. Trebuie să precizăm, încă de la bun început, că autorul, ajuns la o vârstă venerabilă, nu se consideră scriitor. Vrea doar să i se cunoască povestea vieții, complexă, nealterată, care cuprinde, în arcul istoriei, momente felurite, refugiul din 1940, din Ardealul de Nord, venirea comuniștilor la putere, mișcările studențești din 1956, detenția, revoluția din 1989 și perioada post-revoluționară.

Caius Muțiu se livrează cititorului, așadar, în stare pură, într-un fel de goliciune a scrisului, cu vădite stângăcii de limbaj, cu repetiții specifice oralității, cu exprimări genuine, neprelucrate, neornamentate, cu un profil stilistic aparte, care se pliază pe înregistrarea firească, în amănunt, a zilelor, așa cum s-au derulat ele, uneori anapoda așezate în pridvorul amintirii, a zilelor și nopților trăite intens, acut, crud, în numele libertății. Ceea ce iese, într-un final, în evidență este, neîndoielnic, optimismul acestui bărbat, certitudinea că viitorul va fi mai bun, că ar trebui să fie astfel. Ceea ce iese în evidență este o hartă-document, cu pregnante contururi, cu trăiri conștiincios delimitate, o hartă a trecerii prin închisorile comuniste și a salvării prin sine, prin solidaritate, de asemenea.

Nu știu alții cum se raportează la notații de acest gen, dar eu, când citesc astfel de documente, mă cutremur, intru într-o stare febrilă, la propriu, de intens rău visceral. E aproape insuportabil pentru ființa umană să asiste, chiar și indirect, prin ochii memoriei celuilalt, la spectacolul macabru al atrocităților comise de semeni. Conexiunea primă pe care am făcut-o, la citirea acestei cărți-document, și pe care, probabil, majoritatea cititorilor ar face-o, a fost cu Memorialul victimelor comunismului și al Rezistenței, fondat la Sighetul Marmației de Ana Blandiana și Romulus Rusan. Muzeul memorial de la Sighet, unic în lume, sparge crusta de tăcere inadmisibilă, îi așează laolaltă pe toți cei care au suferit în închisorile comuniste, strigă din toți rărunchii, în numele adevărului. Fiecare celulă devine un loc de meditație asupra rostului ființei umane pe pământ. Biografia lui Caius Muțiu se regăsește în biografia altor martiri, a altor luptători pentru libertate. Biografia sa e zidită-n ecoul acelor spații reci, tenebroase. Chiar dacă nu a trecut pe acolo, a suferit același regim atroce în penitenciarele comuniste. Îi simți pașii grei de lanțuri, îi simți respirația și speranța, cuvintele rostite șoptit, printre zăbrele.

Partea primă a cărții rezidă în consemnarea de tip biografic. Aflăm, cu lux de amănunte, cine este autorul, care este arborele său genealogic. Urmează, apoi, descrierea modului în care a fost arestat, student fiind, trecerea, timp de opt ani, prin iadul închisorilor comuniste. Sunt episoade de o pregnanță uluitoare, care-și prind, precum păianjenul ucigaș, cititorul în firele lor de aducere-aminte. Și, totuși, prin materia grea, vâscoasă, a unei spațio-temporalități, când dilatate, când în retragere, retractilă, în care corpul este supus la chinuri inimaginabile, Caius Muțiu găsește, de cele mai multe ori, puterea să se întoarcă la un optimism sui generis, la clipele senine, trăite, odinioară, alături de cei dragi. Figura mamei luminează ca un far cartea, amintirea. Chinul, tot răul generat de închisorile comuniste sunt contrabalansate permanent de o lumină salvatoare, de o forță călăuzitoare, în stare a frânge lanțurile, în stare a reinventa o lume din mii de cioburi. Cartea poate fi percepută și ca un manual despre cum se salvează ființa umană din ghearele răului.

Caius Muțiu, ca un psiholog, detectează firea colegilor de celulă. Analizează și judecă ferm comportamentul acestora. Are un ochi format, parcă, în arta portretizării. Este clar că-i înscrie pe toți într-o paletă cromatică binară, în alb sau negru, în curat sau murdar. În carceră, e foarte greu să simți nuanțele, totul se judecă în funcție de fapte, bune sau rele. Incze, hoțul, fost boxer profesionist și doctorul Rizeanu, turnătorul, o lichea, erau numiți ”frontieriști”. Deși nu se aseamănă, deși provin din lumi totalmente diferite, ei ajung să pactizeze. Infernul generează infern.

Caius Muțiu înregistrează, în chip paradoxal, închisoarea de la Gherla, dar și pe celelalte prin care a trecut (coloniile de muncă de la Periprava-Grind, închisoarea de la Dej) ca pe niște ”experiențe inedite” și amintește de acele personalități excepționale, care, într-un fel sau altul, l-au marcat. Alexandru Ivasiuc, spre exemplu, le ține, timp de trei luni, iarna, un curs de psihiatrie medicală, ceea ce, în detenție, apare ca o noutate, ca o nobilă salvare a minții. Dramaturgul I. D. Sîrbu și profesorul de filozofie Alexandrescu predau noțiuni de filozofie sau de dramaturgie.

Caius Muțiu vorbește despre starea de fericire, pe care o putem percepe diferit și, în mod paradoxal, o asociază cu momentele grele prin care a trecut. Oazele acelea de seninătate existau, ne spune Caius Muțiu, porțiunile infime, dar de luat în seamă, de liniștire a ființei, de înțelegere a lucrurilor și de tratare a lor cu credință-îngăduință și, mai ales, cu mult umor. Cu luciditate, de asemenea.

De amintitar fi, printre obiectele puternic semantizate din carte, și sticluțele de medicamente, reutilizate în scop sanitar, pentru spălarea pe mâini, în scop cultural, mai apoi, pentru a scrie cu săpunul, pe versanții lor, cuvinte în limbi străine. Detenția înseamnă, ne sugerează sau ne spune direct Caius Muțiu, și școală, o școală fără manuale, fără instrumente de scris clasice, întreținută de adevărați profesori sau de personalități transformate în dascăli cu har peste noapte. Se păstrează, în aceste condiții, latura aceea fragilă, a sensibilității umane, se întreține spiritul viu.

La polul opus, Caius Muțiu vorbește, în fraze scurte, despre atrocitate, atunci când descrie,cu simplitate și cu o anumită doză de cinism, episodul tranșării turnătorului în bucăți mici și transportarea lor în afara minei, pentru a fi ulterior incinerate în cuptorul unde se făcea pâinea. Acest lucru poate șoca, de bună seamă, dar el funcționează, de fapt, în limitele contextului istoric, devine exemplul de temut, dat celorlalți deținuți, potențialilor turnători. Moartea nu trebuie să îngenuncheze pe nimeni – aceasta ar fi concluzia.

Ascult un interviu distribuit pe internet, cu Caius Muțiu, povestitorul. Vorbește despre moarte și, parcă, zâmbește trist. În detenție, apare, invariabil, foamea accentuată, ca un spectru al morții, întins peste celulele condamnaților, apare greva foamei, refuzul de a mânca. Aflăm, din carte și din interviu, că, la Grind, în iarna lui 1959, din 570 de deținuți, câți erau la început, au rămas vreo 200. Colegii de celulă mureau rând pe rând. Foamea i-a omorât. Carnea de cal devine, într-un moment de cumpănă, mâncarea de bază, salvatoare. Se mâncau, în acea perioadă, cai întregi. Spune asta și, iarăși, zâmbește trist. Își amintește, tot cu referire la hrana de zi cu zi, de figura preotului care număra boabele de arpacaș, 14 la număr, boabe rumegate îndelung, motiv de revoltă printre deținuți. Trece prin sita memoriei și ziua în care a asistat la autopsia unui coleg de celulă. Culegea de pe jos părți din organe, era, ca toți ceilalți deținuți, de altfel, un fel de slugă, un fel de cioclu.

Musafirul nepoftit, ariciul, le-a îndulcit,în celulă– aflăm dintr-o altă secvență –,zilele, până la venirea primăverii. Apar, inevitabil, și șoarecii. Pe șoareci sau, mai degrabă, pe șobolani îi cunoșteam deja din povestirile mamei, fostă deportată în Bărăgan.

Acțiunea confecționării, împreună cu Aurel Baghiu, bunul său prieten, a unui ceas din os în carceră pare un episod extras din dimensiunea irealului. Ceasul cultural, de mare precizie, confecționat,cu minuție, din oasele de la bucătărie, va ajunge, în final, prin paradoxurile istoriei, într-un muzeu din Viena. Nimic verificabil, doar supoziții. Documentul ia forme bizare, simpla consemnare a unui fapt se poate transforma involuntar în literatură, poate lesne prelua însemnele acesteia.

Literatura detenției este literatura disperării, a revoltei, a slăbiciunii, pe de o parte. A pocăinței, a întoarcerii la lucrurile simple, adevărate, a înțelegerii senine, pe de altă parte. Intelectualii de elită, din paradigma luiVasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, Nichifor Crainic, Pr. Mihail Avramescu, monahul Daniil Sandu Tudor, dar și oamenii de rând, fără pretenții culturale, se solidarizau, recitau, în recluziune, versuri, învățau limbi străine, țineau cursuri de filozofie, se ascultau unii pe alții, cultivau iubirea de Dumnezeu și de Celălalt. Vasile Voiculescu, bătrânul doctor, prin crâncenă suferință, a devenit un martir. Caius Muțiu, prin curaj și luciditate. Toți cei care au suportat chinurile detenției,ani la rând, din motive politice, pot fi modele pentru generațiile actuale, incontestabile repere.

Martirii sunt foarte apropiați de sfinți, de canonizații bisericii ortodoxe, creștine, în general. Asemenea sfinților, ei se ascetizează, se înalță, se subțiază, abandonează învelișul carnal. Sfântul, ascetul, martirul țin de cunoașterea sacră, așezată dincolo de cuvinte. ”Cu sufletul desculț prin jarul dur,/ Pășind în vârful gândurilor goale,/ Voi cuteza să calc pe spirit pur.”În acest mod își încheie ascetul-martir Vasile Voiculescu poemul Horeb lăuntric.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *