Bucharest Housing Stories. Cămine studenţeşti

Cristi nu s-a gândit niciodată că nu o să trăiască toată viaţa în casa în care s-a născut şi a copilărit. El este în prezent doctorand şi locuieşte în acelaşi cămin de şapte ani. Când a ajuns pentru prima dată în camera de cămin, i se părea ca o colivie, dar după atâţia ani de locuit într-un spaţiu comun în care înveţi să ai grijă de tine, să te aprovizionezi cu mâncare, să îţi plăteşti cazarea, să împarţi bucătăria, maşina de spălat şi toaleta cu alţii, Cristi spune că a sta la cămin te poate forma ca om, fiind un stagiu de maturizare.

Pentru Andra acesta este al treilea an de când locuieşte într-un cămin studenţesc. Ea spune că după fiecare vară petrecută acasă, revenirea la cămin înseamnă o reluare şi o reînvăţare a obiceiurilor locuirii în comun, mai ales când are o nouă colegă de cameră. Prin locuirea la cămin a învăţat că trebuie să se descurce fără lucrurile pe care le avea de-a gata acasă şi că trebuie să îşi organizeze spaţiul şi timpul astfel încât să-i fie bine cu ce-i oferă căminul.

Mihai şi-a dorit ca odată cu venirea la facultate în Bucureşti să stea la cămin. Spune că avantajul în a locui la cămin este faptul că într-un spaţiu ca acesta se formează repede o comunitate în care unii îi ajută pe ceilalţi şi în care poţi găsi oricând pe cineva cu care să-ţi petreci timpul. Aspectele care-l nemulţumesc ţin de numărul mic al băilor de pe palier pe care trebuie să le folosească în jur de 100 de studenţi, precum şi faptul că nu mai are voie să aibă reşou sau plită în cameră.

foto-1_1

V. are 25 de ani, din care cinci i-a petrecut în căminele din București. Facultatea și masterul au însemnat camere de cămin de diverse mărimi, unele cu mai mulți colegi, altele cu mai puțini. Chiar dacă sunt multe momente frumoase, traiul într-o cameră de cămin aduce nu de puține ori și nemulțumiri. În primul an a stat în Panduri și în Leu, în al doilea an într-un cămin privat, urmat din nou de Panduri. Ultimul an de facultate s-a asociat iarăși cu un pat în complexul studențesc Leu. Pe timpul verii, când rămânea în București pentru a lucra, tot căminul era soluția: de astă dată Stoian Militaru sau chiar în Măgurele. Lucrarea de licență și admiterea la master nu s-au tradus și printr-o schimbare în privința cazării. A continuat traseul în Grozăvești, apoi Regie. Acum este ultimul an la master și locuiește în Tei.

Fiecare cămin vine cu regulile, condițiile sale de trai și, cel mai important, colegi noi. Acum, după cei cinci ani filtrați prin experiența proprie a locuirii într-un complex studențesc, pentru V. nu doar condițiile de trai contează, dar și faptul că era pe aceeași „lungime de undă” cu băieții cu care împărțea camera. În Panduri stăteau cinci persoane într-o cameră; în Leu, Regie și Grozăvești câte doi, iar în Tei patru. Leu, de altfel, a fost pentru V. „cel mai urât loc de pe pământ”. În Panduri, în primii ani de facultate, a stat cu colegi de grupă și s-a înțeles perfect cu aceștia. Erau de o vârstă, aveau interese și multe lucruri în comun. Fiind colegi de facultate, experimentau împreună noutatea pe care universitatea și Bucureștiul le-au adus. Când a început masterul și s-a mutat dincolo, în Grozăvești, a dat peste oameni „cu care nu aveam mare lucruri în comun, și atunci a fost neinteresant.”

foto-2

Pasionat de istorie contemporană și de jocuri pe calculator, pentru V. nopțile nu sunt rezervate doar somnului. Doi dintre colegii de cameră sunt pasionați, la fel ca și el, de jocuri pe calculator sau cele de societate (board games-urile) iar uneori, în prima parte a nopții, când lucrurile se mai liniștesc, joacă sau povestesc de una-alta, discută, fac glume. Glumele și tachinările de altfel sunt o formă normală și constantă de relaționare în camera celor patru, din Tei.

În ciuda dimensiunii spațiului de locuit sau a atmosferei plăcute pe care fiecare încearcă să o mențină constantă, camera de cămin nu a fost niciodată „acasă”. Aici totul este provizoriu, „știi că la un moment dat trebuie să pleci și din locul ăsta, nu poți să te atașezi de cameră, de locație.” Tentativele de a trata camera de cămin precum propria casă au existat, mai ales că, explică V., împarți spațiul cu cineva și trebuie să ai grijă atât de cameră în sine, de oamenii alături de care stai și, cel mai important, de tine însuți: „Dacă te porți tu urât la un moment, dat se poartă și el urât cu tine, și nu vrei să se ajungă acolo.”

În Regie a experimentat pentru prima oară cum e să locuiești singur: șase luni cu mai multă libertate, fără presiunea deranjului pe care propriul stil de viață îl poate aduce pentru colegul de cameră. V. speră că odată cu finalizarea masterului să termine și cu locuitul la cămin. Chiria este următorul pas, firesc de altfel: nu visează să rămână într-un singur loc, legat de o casă și o anumită slujbă. „Acasă” nu se referă la anumiți pereți, ci la starea pe care spațiul o conferă celui care îl locuiește. Căminul a fost o experiență frumoasă. Acasă este însă locul unde se va simți liber, fără să fie nevoit să răspundă în fața nimănui.

Bucharest Housing Stories este un serial documentar despre diversitatea experienței de locuire din orașul București și imprejurimi. Constituit din șapte episoade axate pe diferite tipuri de spații – blocuri construite în perioada socialistă, noi ansambluri rezidențiale, zone de tip „ghetou”, cămine studențesti, spaţii publice (locuirea „în aer liber”), fostele case naționalizate sau cele din zona periurbană, şi urmărind 21 de personaje cu experiențe diferite, proiectul își propune să documenteze diversitatea culturală a practicilor de locuire din urbanul bucureştean contemporan.

Fiecare episod, lansat pe platforma www.bucharesthousingstories.ro, pune accent pe diversitatea experiențelor de vecinătate sau de rutină și pe relațiile cu spațiul locativ dezvoltate de persoane cu profiluri diverse.

Bucharest Housing Stories este produs de Asociaţia VIRA în cadrul proiectului „Case Vii. Diversitatea culturală a spațiilor de locuit din București și împrejurimi”, finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României în cadrul programul PA17/RO 13 „Promovarea Diversității  în Cultură și Artă din cadrul Patrimoniului Cultural European”. Parteneri proiect: Asociaţia MAIE şi Muzeul Naţional al Ţăranului Român

www.bucharesthousingstories.ro

Un comentariu

  1. Caminele astea sunt adevarate jungle sociale, cu multe exceptii desigur, dar multi ies cu probleme de acolo, realmente psihic. Nu e vorba doar ca sunt de calitate proasta, uneori fara niciun fel de administratie reala (universitatea romaneasca e nula in toate sensurile, decat la spagi si afaceri cu terenuri din foste si actuale campusuri), fara securitate si cu o igienizare formala, ci ca ele sunt niste locuri unde sunt azvarliti ca vor sau nu vor niste oameni impreuna, stau de nevoie, cu forta, in niste camarute precare tip penitenciar, rar cate 2, adesea cate 4 sau 5….sigur asta e interzis undeva in regulile europene chiar si pentru gaini, pastrand proportiile. Oricum, nu ai face asa ceva acasa.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *