Nu ştiu alţii cum sînt – şi ce se întîmplă cu ei cînd citesc -, dar la mine unele cărţi, multe cărţi de fapt, îmi provoacă bucurie.
Unele dintre ele îmi aduc un fel de bucurie pe care aş putea, bunăoară, să o compar, dar fără să o epuizez, cu ce simte – în registrul plăcerii, al confortului, al unei bune aşezări – trupul şi sufletul atunci cînd se simt protejate, iarna, într-o cameră curată, bine luminată, cu o sobă care merge, care dă o căldură odihnitoare şi lîngă care e un dovleac copt ori o tavă cu mere coapte date cu miere şi nuci. Eu nu numesc aceasta o bucurie simplă – deşi înţeleg de ce ar putea fi alţii tentaţi să o facă. Eu îi spun – bucurie adîncă, bucurie rotundă. Un soi din acesta de bucurie îmi aduc unele cărţi, aşadar.
Bunăoară, cîteva dintre cărţile „compuse” pe care le-am citit în ultima vreme. Citit & degustat & savurat.
Le spun aşa – „cărţi compuse” – fără să invoc vreun concept anume, fără să trimit la vreo referinţă filologică ori ştiinţifică într-un sens tare. Ele sînt pur şi simplu aşa – com-puse, alcătuite din punerea laolaltă a mai multor texte care aparţine mai multor autori, totul stînd sub generoasa umbrelă a unei teme cu miză mare. Şi aş plusa aici: cu miză mare pentru viaţă.
Voi numi numai două dintre ele şi voi insista, pentru cîteva fraze cu valoare eminemente informativă– care pot fi citite în primul rînd ca o prietenească invitaţia la lectura acestei cărţi -, asupra unei a treia. Cele doar numite, aşadar: Cartea cu bunici (editor: Marius Chivu) & Cartea simţurilor (editor: Dan C. Mihăilescu).A treia: Casele vieţilor noastre. Un proiect iniţiat de arhitect Gabriela Tabacu.
- „Rari oamenii unei singure case, aşa cum sunt oamenii unei singure iubiri! Cei mai mulţi ne mutăm de multe ori, de-a lungul vieţii, şi, de la o singură casă luată cu noi la prima plecare, ajungem cu timpul după toate peregrinările prin lumea mare, să purtăm înăuntrul nostru un adevărat orăşel plin de poveşti, aşa cum este şi cel ridicat de la sine în aceste pagini” – scrie Ioana Pârvulescu, prefaţatoarea acestui volum.
- Cei care povestesc despre casele lor în această carte sînt: Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă.
- Pe str. Rosetti, pe Mîntuleasa, pe Caimatei, pe Ion Cîmpineanu, în Berzei, în Cotroceni, lîngă Ferentari, în Braşov, Lugoj, Comana, la Roman – şi nu numai acolo – sînt localizatele casele sau locuinţele sau camerele despre care este vorba în această carte. Case, locuinţe, camere – cu sens, cu semnificaţie, cu viaţă.
- M-am oprit, de fiecare dată, la finalul fiecărui text din volum încercînd să imaginez, cu ochii minţii mele, casele ori locurile despre care era vorba în cele ce le citisem. Dar cel mai mult m-am oprit la acest pasaj de final din finalul confesiunii doamnei Antoaneta Ralian: „azi am ajuns şi eu să semăn cu casa în care locuiesc: bătrînă, de modă veche, încărcată de „suveniruri”, barocă, singuratică, dar bucuroasă de oaspeţi, respirînd nostalgii prin toţi porii. Şi mă gîndesc, cu resemnată părere de rău, la următoarea, inevitabilă, mutare.”
- Într-un alt final de poveste, Gabriel Liiceanu povesteşte despre puiul de mesteacăn din curtea casei sale: „am fost destul de încurcat: cum să botez copacul odată crescut? Monica? Sau Virgil? Mi-am zis că cei doi vor fi, ca în marile dogme ale iubirii, „doi în unu” şi că mesteacănul se va numi „Monica-Virgil”. În primăvara următoare s-a petrecut însă din nou un miracol: din puiul de mesteacăm sădit în urmă cu un anau ieşit două tulpini. Două tulpini viguroase, una mai groasă, Virgil, cealaltă, zveltă şi feminină, Monica. Sunt, ca în povestea lui Ovidiu, doi arbori con-crescuţi. Punctul în care se întîlnesc, îmbrăţişarea lor se ascunde în pămînt, lăsînd gîndul să ajungă la ultima şi cea mai misterioasă dintre locuiri.”
- Lectură plăcută! Şedere plăcută!
