A apãrut de curând la Editura Art ediţia a II-a din antologia alcãtuitã de Dinu Pillat din scrierile iubitului sãu mentor, Ionel Teodoreanu. Antologia, intitulatã Pagini cu copii şi adolescenţi, este prefaţatã de Ioan Stanomir şi îngrijitã de Monica Pillat. Din aceastã carte am ales o evocare impresionantã a unei nopţi a Ajunului dintr-un Crãciun al copilãriei lui Ionel Teodoreanu şi al fraţilor sãi Pãstorel şi Puiuţu. Este o micã poveste de neuitat pe care tatãl meu ne-o citea cu voce tare mamei şi mie totdeauna în zilele Crãciunurilor noastre de altãdatã. Nãdãjduiesc cã şi cititorii de azi se vor bucura ca şi mine sã intre în lumea fermecatã a inocenţei de odinioarã, retrãitã în scris cu atâta talent de Ionel Teodoreanu.
Monica Pillat
IONEL TEODOREANU
CASA CELOR TREI
Uşoară, mică şi fragilă. Nu mai are nici oraş, nici stradă, nici loc pe pământ. A fost. Palma o ia din amin¬tire ca pe un melc găsit pe-o frunză îngheţată.
„Melc, melc, codobelc,
Scoate coarne boureşti…“
Numai descântecul cu buze de copil poate să-i mai aprindă focurile în sobe şi să-i furişeze pe hornuri fu¬murile — „scoate coarne boureşti“ — care se uită fraged printre fulgii brumării să vadă cine vine? cine vine? — dacă vine — spre casa celor trei copii.
Trei.
Trei paturi, trei copii, trei cărţi, trei lămpi de buzu¬nar. Un întuneric cald cu trei fulgi de lumină pe trei perne fără somn.
Ninge. Fulgul spune: sst. Dacă asculţi bine, toată nin¬soarea — fulg cu fulg — e-un cor al şoaptei dalbe.
Sst. Sst. Sst.
Dar nu se aude nimic decât aurul focului şi somnul motanului.
Degetele stau la pândă pe trăgaciul lămpilor de buzu¬nar. Dacă vine mama, lămpile se sting, pleoapele se-nchid, cărţile-s sub pernă şi copiii dorm.
Ninge. Biserica e mai albă decât brazii puşi de buni¬ci; hulubăria e şi mai albă decât biserica; felinarul din ogradă are glugă şi râde cu ochi mici, privind ninsoarea; Blanşa nu mai latră, s-a făcut covrig în cuşcă; omul de omăt se îngraşă mâncând ninsoare; şi acuşi-acuşi, Miezul nopţii îşi va lăsa Corbul pe crucea bisericii Sfîntul Ion Gură de Aur.
-De ce-i spune Gură de Aur?
-Cui?
-Lui Ion.
-Care?
-Cel cu biserica: Sfântul.
-Întreabă-l.
-Pe cine?
-Pe popă…
Sst. Sst. Sst.
Au fost Stele. S-au dus. Gheorghe a închis poarta. E tare frumos să te gândeşti : ,,Gheorghe a închis poarta după Stele”… Gheorghe e omul Anicăi: zice ea. Anica e femeie, bucătăreasă şi spălătoreasă. Anica e galbenă ca luminarea care urcă din fundul beciului cu sticle de vin în pestelcă. Când Gheorghe se îmbată, Anica îl bate şi plânge cu ochii roşii, iar Gheorghe zice: ,,Dă tu, dă, c-acuşi iesă dracu din Gheorghe”, şi suduie. Dar astăzi Gheorghe a închis poarta după Stele.
Ninge de ieri, de alaltăieri, de răsalaltăieri, de răs-răs- alaltăieri: hu-huuu…
– Sst.
-Tu ce citeşti?
-,,Dan Căpitan de Plai“, de cel mai mare poet: Vasile Alecsandri. De ce spui: hu-huuu?
-Nu. Citeam Cuore sau Inimă de Copil de Edmondo de Amicis: cel mai mare…
-Nu se poate !… El spune: hu-huuu?
-Spune… Ce nu se poate?
-Sst.
Vorbesc în şoaptă de taină cei mici care au paturile alături. Patul de tablă cu plasă la margină, ca să nu cadă prin somn.
-Voi sunteţi proşti.
Vorbeşte cel mare, măscăriciul.
-De ce suntem proşti ? întreabă indignarea cu două glasuri…
-Fiindcă sunteti.
-Fiindcă ţi-am dat lampa noastră ca nişte proşti? Bine! Dă-o înapoi.
Cel mare are totdeauna nevoie de bani. Seamănă cu tata. Mama îi spune „sac fără fund“, dar nu se poate supăra pe el, fiindcă o face să râdă. Vine la el cu „papucul”, se în¬cruntă, râde, oftează şi se duce repede înapoi.
-Cum o faci tu să râdă pe mama? îl întreabă uneori cei mici.
-Treaba mea, le răspunde el, clipind repede şi ţuguindu-şi nasul de paiaţă cu resort.
Şi cei mici se uită la el, admirativi şi prepuelnici, ca la mâinile scamatorului, atenţie: nimic nu se vede, nici în palmă, nici în manşetă…
Ce-i cu lămpile de buzunar?
-Vreţi voi să aveţi câte-o lampă de buzunar?…
Cei mici vor, dar se codesc. Miroase a vulpe.
-…Electrică ! Apeşi şi s-aprinde. Apeşi şi se stinge. La comandă. Dacă o aprinzi în palmă vezi sângele cum curge…
-Taie ? întreabă ei…
-Nu, proştilor. Luminează şi în corpul omului. Cu ea vezi inima cum bate. E foarte frumos. Arde cinci ani în şir.
-Vrem, răspund cei mici.
-Atunci aduceţi puşculiţele.
El — uliul — nu ştie unde-s puşculiţele celor mici.
Vin puşculiţele, grase ca prepeliţele, rotunde, grele şi atât de ghiftuite de economii, că nici nu mai zornăie.
El le cântăreşte, se gândeşte, se încoardă, se încruntă, şi socoate, strâmbă din nas şi spune că tare nu ştie dacă e de-ajuns pentru două lămpi care ard cinci ani în şir, dar că are să încerce.
Seara a venit cu trei lămpi de buzunar — l-a păcălit pe negustor — şi o săptămână n-a mai avut nevoie de jupânul cu haine vechi, care măcar odată pe lună pleacă de lângă biserica Sfântul Ion Gură de Aur cu altă pereche de pantaloni a tatei.
Şi totuşi, „sacul fără fund“ a amanetat şi lampa lui de buzunar celor mici care mai aveau o băncuţă de cincizeci de bani ascunsă în cutia „Lanternei Magice”.
Aşa că lampa de buzunar ei doi i-au împrumutat-o, ca să-l poată aştepta toţi trei, fără să ştie mama, pe Moş Crăciun.
-Fiindcă ţi-am dat lampa noastră ca nişte proşti?
-Bine! Dă-o înapoi.
Le-o dă, blând ca mielul. Iar miroase a vulpe. Ard, cam sperios, numai două lămpi de buzunar. Cei mici stau cu urechile ciulite spre patul celuilalt: ce-o fi făcând?
Ce face? Râde.
-Sst.
Râde şi mai tare.
-Taci odată că te-aude mama!
Râde cu hohote, cum ştie numai el. Râsul îl saltă în genunchi, alb în cămeşa de noapte ca un gânsac care gâgâie, şi râde şi râde şi râde…
Lămpile se sting, cărţile dispar, inimile bat.
-Vra să zică nu dormiţi?
A intrat mama, cu glasul cel straşnic. Vine şi rândul „papucului“?
-De ce râzi?
-Ei mă fac să râd.
Auzi!
Şi râde păcătosul.
Dar râde şi mama.
Râd şi cei mici, cu capul în pernă, râd, râd, de ce râd? Motanul deschide ochii. Mama crapă uşa sobei. Ochii mo¬tanului sclipesc. Jarul e roş. Trei perechi de ghete aş¬teaptă la gura sobei.
-De ce râdeţi? Spuneţi-mi şi mie.
Cei mici arată cu degetul spre cel mare.
Cel mare arată cu degetul spre cei mici.
Şi râd cu toţii, până cînd ostenesc.
-Acuma ajunge, hotărăşte mama, ştergându-şi ochii, îi înveleşte din nou, pe fiecare, îşi aduce cartea din etac, se aşează pe o pernă la gura sobei şi citeşte la lu¬mina roşie a jarului.
De ce-au râs?
De ce ninge?
De ce vine Moş Crăciun?
Vine?
Vine.
Sst. Sst. Sst
Totul e alb. Şi mai alb, cu fiecare fulg.
Gândul pleacă pe horn, cu fumul, uitându-se cine vine? cine vine ? — dacă vine — spre casa celor trei… trei… trei iezi, cucuieţi…
…Dar se deschid deodată porţi de aur pe-o lumină or¬bitoare şi somnul fuge gonit de-o trâmbiţă.
Ce-i ?
Ce-i ?
Pe rând, cel mare şi cel mijlociu se ridică în picioare, frecându-şi ochii.
Mama nu-i. În locul ei, la gura sobei, călare pe un cal cu tălpi de lemn, cel mic suflă în trâmbiţa adusă de Moş Crăciun. Pe fruntea lui e o lumină, în ochii lui lumină-i şi buclele-i sunt pline de lumină.
De unde vine?
Ce-a făcut? .
-Tu n-ai dormit? îl întreabă ca pe un călător, cei¬lalţi.
-Nu.
-Şi ce-ai văzut?
Misterul arde în ochii lor.
Dar el, legănându-se pe calul de lemn, cu trâmbiţa în¬tr-o mână, dă din cap şi răspunde cu gravitate:
-Eu n-am să vă spun ce-am văzut.
Au trecut anii.
Acum, casa celor trei, uşoară, mică şi fragilă, e aici, în palma mea, os de melc mort.
Din cei trei, am rămas doi: unul cu râsul, ca şi atunci, altul cu visul.
Dar cel mai mic, care ne-a deşteptat în noaptea de Crăciun, cu o lumină în ochi şi trâmbiţa în gură, e poate tot aşa, dar pe-un covor al cerului .
-Şi ce-ai văzut?
-Eu n-am să vă spun ce-am văzut.
