no images were found
Nu e uşor să scriu despre Amelia Pavel, pentru că, oricât ar fi fost ea de activă în viaţa profesională, pentru mine ea era doar „mama”.S-a născut pe 7 noiembrie şi credeam că era defilare „pentru ea”. În clasa I-a, când m-au întrebat ce sărbătorim pe 7 noiembrie, am răspuns cu convingere: ziua mamei mele!
Mi-o aduc aminte ca iubitoare de cărţi şi ca o persoană extrem de organizată. Spunea că mama şi bunica ei au învăţat-o să fie nu numai punctuală, dar şi să nu stea niciodată degeaba. Când mă vedea puţin tristă îmi propunea o ocupaţie, zicându-mi că activitatea binedispune, în timp ce statul degeaba produce tristeţe.
Educaţia pe care am primit-o de la mama a fost bazată pe principiile cu care fusese şi ea crescută. Orele de masă, de lecţii pentru şcoalǎ şi promisiunile trebuiau respectate!
Mama i-a dat deseori lui Toma, fratele meu mai mare, responsabilităţi asupra mea. Când eram la Predeal – la casa de odihnă- şi mama pleca în vreo excursie, rămâneam cu Toma şi mergeam la cantină când se serveau mesele, iar lumea ne admira cuminţenia. Toma trebuia sǎ supravegheze şi exersatul meu la pian, o orǎ fix! Am fost de copii obişnuiţi cu o disciplină care mie mi-a fost de mare folos. Astăzi pricipiile de educaţie s-au mai schimbat…
La 5 ani, când am avut poliomelitǎ, pentru vindecare, trebuia să stau cu mâna stângǎ pe un suport ortopedic, lucru care nu-mi plăcea. Abia acuma apreciez ideea mamei de a-l fi învelit în acelaşi material cu husa unui fotoliu din casă şi de a-mi fi spus, ca să mă convingă să-l port, că aparatul ortopedic (pe care-l botezasem „Rădulescu”) nu era altceva decât braţul unui fotoliu mai mic.
Casa era plină de cărţi, unele legate în piele, în germană şi franceză, moştenite de la părinţii ei. Erau şi multe cărţi în româneşte, ediţii vechi. M-am uitat de sute de ori la cărţile în francezǎ cu poze despre marile muzee din lume, care aveau repoduceri de artă de o calitate deosebită. Cărţile erau bătute de praf de două ori pe an, la curăţenia mare.
Cât Toma cu mine eram mici, mama a stat cu noi acasă. Cel mai mult îmi plăcea când o ajutăm la prăjituri, avea un caiet de reţete de la Gra (bunica ei, străbunica mea). Din păcate, când a început serviciul, plăcerea cu prǎjiturile s-a terminat. Sigur că mi-era ciudǎ că cei de la serviciu mi-au luat-o pe mama. Aşa ar fi gândit orice copil, mai ales la sfârşitul anilor 50, când multe mame erau casnice. Diriginta ne întreba la şcoală meseria părinţilor şi majoritatea fetelor spuneau: „mama – casnică”. Doar eu trebuia să spun lungul titlu: „mama – cercetătoare ştiinţifică la institutul de istoria artei al academiei”- şi mi se părea -ce eroare!!- că ar fi trebuit că mama să fi fost casnică.
I-am înţeles târziu dificultăţile pe care le-a avut că profesionistă în lumea dominată de bărbaţi. Abia când am ajuns în Canada în anii 80 şi am lucrat la o companie multinaţională, unde numai două femei eram calificate cu profesia de chimist, restul fiind telefoniste sau dactilografe, am realizat atmosfera nefavorabilă pe care a trebuit mama s-o înfrunte. Totuşi, prin disciplină, voinţă, cultură şi conştiinciozitate, ea a reuşit să se afirme.
Din când în când mă chema s-o vizitez la lucru, în incinta muzeului de artă din fostul palat regal. Acolo am dat mâna cu mulţi din foştii ei colegi, printre care şi cu Andrei Pleşu. Iată ce scrie el în articolul „Surâsul Ameliei Pavel” publicat în România Literară din decembrie 2013: „Vremurile erau amărui, iar ”populaţia” Institutului trăia în tensiunea inevitabilă a oricărei aglomeraţii de personalităţi puternice. Remus Niculescu, Theodor Enescu, Radu Bogdan, Sorin Ulea, Mircea Popescu s.a. erau, toţi, istorici de artă de prima mînă, unii loviţi de soarta din raţiuni politice şi recuperaţi cu greu pentru o carieră cît de cît normală, oameni traumatizaţi, cu orgoliul rănit şi în permanentă confruntare cu împrejurările şi cu cei din preajmă. În acest peisaj, Amelia Pavel funcţiona ca un îmblînzitor, sau, în orice caz, ca o prezenţa relativizantă, de natură să oxigeneze atmosfera”. Despre Andrei Pleşu am scris în cartea dedicată mamei, „Oameni pe care i-am cunoscut” (Editura Vatra Veche, Tg. Mureş, 2015).
După ce am plecat din ţară, în 1982, mama ne-a vizitat de câteva ori. Când scria sau traducea câte o carte, mă ţinea la curent prin telefon. În scrisori, când primea vreun premiu, îmi relata faptul cu simplitate. Având o fire modestă, era foarte iubită şi respectată de vecinii din Baltă Albă.
La sfârşitul anilor ’90, ea a fost prima care m-a încurajat în încercările mele literare. Când am venit de câteva ori în România, mi-a dat cărţi scrise sau traduse de ea. Iată, îmi spuneam, am început mult doritul dialog cu mama.
Într-o zi de noiembrie, în 2003, am sunat-o la telefon şi, când am întrebat-o ce mai face, mi-a spus: „îmi pare rău că n-am veşti foarte bune: am căzut”. În decembrie 2003 n-a rezistat operaţiei de fractură de şold. Fusese perfect sănătoasă, tocmai împlinise 88 de ani. Nu apucasem să văd interviul pe care-l dăduse cu câteva zile înainte la emisiunea TV „Profesioniştii” a Eugeniei Vodă, am primit înregistrarea abia în anul următor. Astăzi interviul e pe Internet.
Am regretat că n-am putut comunica mai mult cu mama după începerea dialogului. Cu ocazia centenarului, am dorit să-i aduc un omagiu şi cu volumul dedicat ei, dar şi cu aceste câteva amintiri despre o mamă de la care am avut ce învăţa!
*La centanerul criticului si istoricului de artǎ Amelia Pavel (1915-2003)
