Cartea „Intelectuali la cratiţă – Amintiri culinare şi 50 de reţete”, apărută la Editura Humanitas în 2012 (şi ajunsă la mine, vai! abia acuma) este o minune. Biblioteca mea e plină de cărţi remarcabile, dar pot număra pe degete ediţiile care mi-au rămas la suflet de-a lungul anilor. Printre ele, Alfred Jarry-„Ubu” ediţie în traducerea şi îngrijirea lui Romulus Vulpescu la editura pentru literatură universală 1969, „Antologia Inocenţei” de Iordan Chimet, editura Ion Creangă 1972, Ioana Pârvulescu „Lumea ca ziar”, editura Humanitas 2011 şi, acuma, această superbă ediţie a unei cărţi bine scrisǎ, prezentatǎ de Ioana Pârvulescu, care este „gazda” ospăţului la care sunt invitaţi 16 scriitori să-şi depene amintiri culinare. Ilustraţiile rafinate şi de un bun gust desǎvârşit sunt semnate de graficianul Mihail Coşuleţu.
Nu pot scrie despre carte fără emoţiile care m-au însoţit pe tot parcursul lecturii. Simpla ei răsfoire, din nou, îmi aduce amintiri ale unor vremuri care nu mai există, ale unui „timp” trăit şi scris de alţii ca şi cum l-aş fi trăit şi scris eu însămi. Da, pe vremuri, munca la bucătărie era migăloasă, ustensilele cele mai ingenioase ajutau, dar nu înlocuiau efortul, cum o fac astǎzi roboţii culinari.
Am găsit multă poezie în texte. Emil Brumaru, de exemplu, nu se sfieşte să asocieze poezia bucătăriei, oferind cititprului câteva excelente poeme. Am găsit, la Andrei Pleşu, o importantă faţetă a feminismului, aceea care a ajutat bărbatul să „se elibereze” de gătitul care era în sarcina femeii. Discutasem cu fratele meu problema, cu ani în urmă, şi ajunsesem la aceeaşi concluzie. Amândoi eram familişti, amândoi ştiam să gătim, el nişte superbe tarte de fructe cu reţete din Franţa, eu cu inovaţiile mele à la Emil Constantinescu, la nunta fiicei căruia citisem în ziar cǎ s-au servit sărmăluţe în foi de viţă cu carne de pasăre.
Ioana Pârvulescu mi-a readus în memorie „telul” de bătut spumă de fructe, înlocuit acum de bǎtǎtorul electric. Da, dar sunt astăzi spumele de ou crud consumabile? Suntem sfătuiţi să nu consumăm ouă crude, care poartǎ Salmonella. Oare ouăle fierte moi mai există? Mă gândeam la acele „Ouă ca la tanti Uţi” (ouă moi, descojite si mǎrunţite într-un castronel) cu care a crescut fiul meu. Acuma el îşi hrăneşte fetiţele cu ouă tari, conform recomandǎrilor.
Am recunoscut faimoasa maşină de îngheţată descrisă de Gabriel Liiceanu cu o pricepere inginerească. Ciubăr e termenul potrivit pentru locul în care se afla cilindrul „şerbetieră”, spune Liiceanu, la care trebuia învârtit timp îndelungat cu manivela. Fratele şi cu mine cunoşteam bine munca asta, noi eram cei care o prestau, nu mama! Dar d-l Liiceanu a uitat să menţioneze un amănunt foarte important: în jurul cilindrului de metal plin cu îngheţată şi plasat în ciubăr se punea ghiaţă cu sare, pentru păstrarea unei temperaturi sub zero. Apa din jurul vasului de îngheţată era deci sărată şi marea grijă era ca niciun strop de sărătură să nu pătrundă în îngheţată! E drept că la apariţia frigiderului, totul era mai simplu, dar numai „parfait”-ul -îngheţată de ciocolată amestecată cu frişcă- ieşea bine. Cum bine spune scriitorul, calitatea acelei îngheţate, muncite din greu, a rǎmas neegalatǎ!
Am aflat cu bucurie că am în comun cu Monica Pillat nu numai plăcerea de a scrie scrisori, dar şi cea a cozonacului trandafir! Doru Mihăilescu propune o reţeta de omletă care pare foarte bună, că şi cea de omletă „Cordon Bleu” a lui Neagu Djuvara. Eu m-am oprit însă la „Ouă ca la Văratec”, unde măicuţa care ne-a găzduit prin anii ’70 spărgea ochiurile în tigaia cu ulei şi apoi, în timp ce ochiurile se prăjeau, lua cu o lingură ulei din tigaie, înclinând-o puţin şi stropea continuu ouăle până deveneau complet albe.
Tania Radu are o reţeta „Tortă din mai nimic” foarte asemănătoare cu cea cunoscută de mine sub numele de „Torta leneşilor”, fără fructe, doar cu pişcoturi muiate în lapte şi frişcă cu ness sau cacao. Aici, în Canada, italienii fac „Tiramisu”, care e tot aşa, dar pişcoturile se înmoaie într-o băutură alcoolică în loc de lapte. Când, într-o vizită, am fost trataţi cu „Tiramisu” şi am exclamat nevinovat „Asta-i „Torta Leneşilor!” toţi s-au uitat urât la mine. Mi s-a atras atenţia că nu trebuie să jignesc gazda…
Povestea lui Radu Parschivescu „Maxine, Nadine, Francine, Terrine” are un umor de zile mari! Mi-a plăcut ideea adevăratelor „madelene” a Antoanetei Ralian şi m-a atras plăcinta cu praz din textul cuceritor scris de Vlad Zografi. Cât despre excelenta poveste şi reţetă a Ioanei Pellea, „Prăjitura cu vişine Ionică” , sigur, e foarte simplă, scosul sâmburilor de la vişine rămâne însă dificil!
Andrei Pleşu spune despre bucătărie că e un „atelier”. Tatăl meu spunea că e un „laborator” şi, ca admirator al bucatelor mele, susţinea că e normal ca o chimistă (eu) să gătească bine!
Nu m-aş sătura să scriu despre cartea asta minune, dar, de teamă să nu plictisesc cititorul, nu i-am putut menţiona pe toţi cei 16 autori ai cărţii, deşi mi-ar fi plăcut s-o pot face! De obicei innapoiez cu punctualitate cărţile împrumutate. Nu cred însă că voi restitui cartea de faţă, prea mi-e dragă! Poate, cu o iahnie de fasole, sau cu nişte chifetluţe marinate pe placul prietenului care mi-a împrumutat cartea îl voi convinge să mi-o lase de tot!
