Mãrturisiri

Într-o vacanţã de demult, copil fiind, mergeam în înserare cu tata, de-a lungul unei păduri şi priveam fermecată răsărirea lunii. Atunci el a început să-mi recite din Eminescu: peste vârfuri trece luna/ codru-şi bate frunza lin/ printre ramuri de arini/ melancolic cornul sună/ mai departe, mai departe/ mai încet, tot mai încet/ sufletu-mi nemângâiet/ îndulcind cu-un dor de moarte” În acele cuvinte venind cu vocea lui îmi pare că îmi regăsesc dintr-o dată toată viaţa. Să fie oare numai viaţa mea?

La 10 ani am scris o poezie care se termina cu versul: o ceaţă fumurie învăluie anii. Atunci când tata m-a întrebat cum mi-a venit să scriu aşa ceva şi ce am vrut să spun, i-am răspuns că nu ştiu. Când aveam 11 ani şi tata era închis, condamnat pe viaţă, pentru că citise cărţi, pentru că scrisese un roman, aşterneam pe hârtie versuri de dorul lui. Prin poezie vorbeam cu el, aduceam depărtarea aproape. După ce el a murit, am scris ca să-l pot urma în nevăzut. Cu fiecare poezie urc o treaptă, ajung mai în adânc. Nu există un punct terminus când vrei să dai la capăt de Dumnezeu.

Descopăr că prin artă devin ceea ce sunt. Când scriu, intru în rezonanţă cu tot ce s-a scris până în acel moment, încerc sentimentul straniu că ideile preexistă, că notez ceva de dincolo de mine, cu alte cuvinte că sunt un instrument printre miliardele de instrumente care interpretează o partitură eternă. Totuşi termenii ‘clasic’ şi ‘contemporan’ există, dincolo de platonismul atitudinii mele, ei sunt vectori ai trecutului şi respectiv ai prezentului. Clasicul e asociat de obicei cu exprimarea sobră, cu stăpânirea de sine, cu erudiţia; contemporanul e exuberant, spontan, iconoclast. Aceştia ar fi termenii de laborator. Cred însă că dincolo de accepţiile şi definiţiile care ţin de istoriile literare, ‘clasicul’ şi ‘contemporanul’ intră în dualitatea fiinţei culturale: eşti clasic prin formaţie, devii contemporan prin afirmaţie, prin noutatea eului tău unic în peisajul momentului. Stendhal a prezis că va fi recunoscut peste o sută de ani, Noica gândea că modelul său european de cultură ‘globalizantă’ va fi acceptat în anul 2000. Stendhal a devenit un ‘clasic’, Noica – un ‘contemporan’. Modelele sunt ca marcajul pe drumurile de munte, te ajută să nu te rătăceşti.

Tatăl meu, Dinu Pillat avea două modele: unul, care i-a călăuzit comportamentul în anii de ‘libertate’: acesta era prinţul Mîşkin din romanul Idiotul de Dostoievski; celălalt, care l-a întărit în perioada detenţiei: era Isus. Cu aceste două marcaje, el a reuşit să iasă din întunericul ispitelor, spaimelor, fragilităţii trupeşti. Ca şi prietenul său, Nicolae Steinhardt, tata şi-a păstrat cumpătul în faţa neantului la care comunismul aspira să condamne gândirea. Un model îl poate constitui şi o ambianţă. Te poţi refugia acasă cu un tablou, cu o carte, cu o muzică, îţi primeneşti sufletul, te scuturi din mărunţişul cotidian, îţi aduci aminte că te tragi din Dumnezeu şi te umpli de minunea adevărului că exişti, că ai o destinaţie majoră. Nu în van se spune că cel care îşi cunoaşte începutul ştie încotro se îndreaptă. De altfel ce este vocaţia dacă nu Chemare?

Am fost crescută ‘la şcoală’ într-o cultură ateistă, reductivă, dogmatică. Din Eminescu se predau doar Impărat şi proletar şi Albina, din Arghezi, Cântare omului, din Sadoveanu, Mitrea Cocor şi Nicoară Potcoavă, din Camil Petrescu, Un Om între oameni, etc. Acasă însă tata îmi citea din poeţii simbolişti români şi francezi, din lirica religioasă a lui Rilke, Arghezi şi Voiculescu, din poemele lui Blaga şi Ion Barbu. Mama, care a lucrat o vreme la Biblioteca Academiei, îmi aducea de acolo cu împrumut farmecul unor cărţi condamnate atunci la absenţă. M-a învăţat tot ea să-mi fac cruce cu limba când trec prin faţa unei biserici. Am fost educată să mă stăpânesc, să tac în aşa fel încât să nu-mi citească nimeni gândurile, să nu am încredere în nimeni. Nu am devenit o ‘eroină’ ci o supravieţuitoare.

N-am făcut nici o alianţă de care să-mi fie ruşine, am ales ‘blândeţea’ ca armă împotriva violenţei, ‘naivitatea’ ca strategie de apărare împotriva tacticilor de compromitere exercitate de totalitarism, n-am avut ambiţii, aşa că nu am putut fi şantajată. Am cultivat libertatea interioară, atât în scris, cât şi în felul meu de a concepe existenţa. Este şi acesta un mod de rezistenţă la neant. Nu m-am pus în calea răului, am căutat să-l evit, cu fermitate, fără teamă. A existat întotdeauna o complicitate a binelui în jurul meu care m-a purtat peste abisuri, care nu m-a lăsat să mă prăbuşesc. Mă bucur din suflet că azi manualele de română i-au recuperat pe marii absenţi, că îi pun în lumină pe cei în plin avânt, mi-ar fi drag să fiu acum elevă…

Cred că orice opţiune ‘interioară’ este o reacţie la ‘exterior’, deci îmi închipui că felul în care scriu se armonizează polemic cu poezia contemporană mie. Aş putea să afirm că recurg la mijloacele poetice clasice, privind muzicalitatea, ritmul, frazarea, în duel cu non-conformismul practicat azi, că aleg demersul introspectiv-contemplativ, în contrapondere cu exhibiţionismul exacerbat, că practic discreţia pe fondul aroganţei, în sfârşit că vorbesc despre idealuri spirituale unei lumi avide de prosperitate materială. Sunt adepta polarităţilor, sunt fascinată de contrarii, totuşi dincolo de binoame întrezăresc medierea, puterea trinităţii. Reacţionez la exterior prin scris, dar în acelaşi timp sunt marcată interior de o ereditate, de un anume climat cultural, de un fel unic de a fi. Totodată mi se pare că exteriorizez, prin talantul care mi s-a dat, un fragment dintr-un mesaj mult mai amplu.

Cea mai proastă alegere pe care o poate face un scriitor este să-şi dea la amanet sufletul. Să parieze pe conjunctură, pe moment, pe oportunităţi materiale. Atunci ajunge la cheremul profitorilor. Nicolae Steinhardt spunea că opusul păcatului nu este virtutea ci libertatea. Când răsfoiesc ce-am scris îmi dau seama cât de risipitoare am fost cu timpul meu…ar fi trebuit să stau mai mult de veghe… regret sărăcia recoltei, nu din vanitate, ci din vinovăţie. Mi s-a dat atât de mult şi am făcut atât de puţin. Dacă nu aş scrie mi-ar fi drag să am grijă de păsări, de plante, de animale mici. Aş vrea să am grijă de o grădină. E poate nostalgia raiului?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *