În viziunea lui Kierkegaard, decalajul, contratimpul, sentimentul acut al nepotrivirii noastre cu ceilalţi, singurãtatea ca formã de exil sunt suferinţe salutare pe drumul spiritualizãrii. Durerea nevãzutei rãni deschise, de care ne plângem de la început pânã la moarte, spune el, e beneficã, deoarece ne pãstreazã legaţi de Divinitate. Flozoful considerã cã cei bolnavi de dorul celest sunt oamenii sãnãtoşi, iar pe cei instalaţi comod în lume, închişi, opaci şi surzi la chemarea Înaltului. îi vede ca pe adevãraţii bolnavi. Pornind de la sugestia lui Kierkegaard privind “boala” ca stare metafizicã, voi propune, cu câteva ilustrãri din experienţa proprie, imaginea suferinţei ca traseu iniţiatic.
Ceea ce m-a surprins de timpuriu, pe când zãceam în pat cu scarlatinã, apoi cu pojar sau tuse convulsivã, era schimbarea faţã de mine a celor din jur. Mergeau în vârful picioarelor prin camerã, vorbeau în şoaptã, aproape la fel ca atunci când bunica plãmãdea cozonacii de Crãciun sau de Paşte, lãsând aluatul sã creascã în lighean, bine învelit în cârpe calde. Iubirea, cu care bunica fãcuse semnul crucii în aer, binecuvântând alcãtuirea în ascunsa mişcare dinãuntru, mã cuprindea mai intens şi mai tainic când mã îmbolnãveam. Deveneam deodatã locul predilect spre care se concentra energia luminoasã a pãrinţilor şi a bunicilor mele. Când mã însãnãtoşeam, intensitatea blândeţei şi grijii lor de dinainte se diminua, revenind în firesc.
Pe la şapte ani, în timpul operaţiei de amigdale – anestezia cu novocainã din acele vremuri provoca doar o superficialã amorţire – am trecut pe neaşteptate din zona acutã a durerii nemaitrãite în cenuşiul fãrã margini al unei suferinţe strãvechi, în care nu mai eram pentru o clipã copilul imobilizat de doctori, ci un duh rãtãcitor, desprins din învelişul lui de carne. Sfâşierea fizicã mi s-a şters din minte, dar nu pot uita acea stare în care intrasem pentru câteva secunde, simţind parcã durerea întregii lumi de dincolo de mine.
În vara anului 1991, aflându-mã pentru prima oarã la Paris, ardeam de nerãbdare sã vizitez muzeele, mã agãţam cu lãcomie de fiecare ceas visând sã fiu în zeci de locuri deodatã. Eram ca un fluture de noapte rotindu-se bezmetic în jurul unei lumânãri aprinse, dar chiar atunci m-am molipsit de o ciudatã gripã care-a pus capãt agitaţiei şi m-a închis pe dinãuntru.
Mã cufundam în febrã ca-ntr-o apă ce mã spãla de trepidaţia clipei, tot ce-mi pãruse a fi urgent aluneca în derizoriu, chiar şi vremelnica muţenie, cãci nici nu mai putea vorbi de-atâta tuse, îmi slãbise strânsoarea care mã legase de vorba celorlalţi. Vedeam din pat, pe geam, aceeaşi stradã liniştitã, se auzeau din când în când aceleaşi glasuri, pe care nu le cunoşteam, deasupra – cerul alburiu ca o cortinã translucidã -, nu mã bruia nici o dorinţã. Cum pot sã fiu atât de liberã – fiind ţintuitã-n pat şi sã mã simt atât de prizonierã, când sãnãtoasã pot sã merg de colo colo? m-am întrebat dupã o vreme.
În anul 2000, dupã un control medical de rutinã, am primit vestea unei boli fatale. Dacã nu mã operam imediat, fãceam metastaze. Şocul pentru mine nu a fost cã moartea urma sã vinã mai devreme decât mã aşteptasem, ci cã nu mã pregãtisem sufleteşte pentru ea. Pânã în acea zi mă socoteam asemenea celui care crede cã are buzunarele încă pline şi cã poate cheltui în continuare fără grijã. Crezusem cã aveam mult timp înaintea mea şi cã îmi puteam permite risipirea. Dar iatã cã pământul îmi fuge de sub picioare, cã viaţa mea e într-o vraişte, sunt prinsã cu bagajele nefăcute, năucă de repeziciunea cu care se precipitã lucrurile.
Înainte de operaţie m-am dus la un preot cu care nu vorbisem niciodată şi, în biserica veche, la primul ceas al dimineţii, am îngenuncheat şi i-am spus în ce cumpănă mă aflam. El m-a privit gânditor şi a rostit: „Acum ţi se ia totul ca sã ţi se dea totul, asemenea lui Iov. Dacã nu vei pricepe sensul acestei încercări înseamnă că degeaba ţi s-a dat şi ai sã pierzi harul suferinţei. Fii atentã la tine însăţi, la cele din jurul tãu şi stai de veghe”.
Sfatul lui m-a liniştit şi m-am dus la spital cu convingerea cã oricum s-ar fi desfăşurat operaţia, eu aveam sã ajung acasă, fie înapoi în lume, fie dincolo de ea. M-am rugat însã lui Dumnezeu sã mă mai aştepte un pic. După ce m-am întors de la spital, profeţia preotului a început sã se adeverească. Mă bucuram cã eram vie, ca niciodată înainte, şi cea mai umilã mâncare, pe care mi-o pregătea cu grijã mama, mă făcea sã plâng de fericire. Viaţa de zi cu zi se transformase într-un miracol.
Observ cã dupã fiecare încercare de acest fel, însãnãtoşirea nu mã mai aduce în locul din care am plecat îmbolnãvindu-mã, ci altundeva, mai sus. Uneori, însã, revenirea pe spirala vieţii nu mai este cu putinţã. Mã gândesc la cei dragi ai mei, pe care i-am pierdut în timp. M-am surprins, la începutul bolilor lor, luptând din rãsputeri sã-i întorc de pe cale, apoi vãzând cât de departe ajunseserã, desprinzându-se încetul cu încetul de tot şi de toate, nu am fãcut decât sã-i veghez. O bunã parte din mine a plecat cu ei în nevãzut. Dar ce mi-a rãmas aici, de când mã mai aflu încã pe lume, nu e pustiul lãsat de absenţele lor, ci minunea unei întredeschideri de nepus în cuvinte.