Spirit şi materie (I)

Spiritul nu se poate exprima decât în materie. Când folosesc termenul „materie”, iau în considerare atât varianta ei cea mai comună, cât și varianta în care ea trimite promițând spre un dincoace al ei, aproape imposibil de perceput în limitele existenței actuale. Dacă acceptăm teoria care pledează pentru dihotomia spirit-materie, atunci trebuie să admitem, în mod cert, că materia este supusă degradării iar spiritul supus neperisabilității, sau, că spiritul poartă în sine degradarea, iar materia, nestricăciunea. Or, dacă admitem dihotomia și o acceptăm, atunci observăm și câteva aspecte care demontează logica dihotomiei: a) spiritul nu are cum să fie perisabil sau neperisabil fiindcă el, prin sine, nu se descoperă în mod empiric și fatal naturii umane, și atunci, nu putem emite nicio teorie cu privire la esența lui; b) materia, prin sine, este, așa cum se manifestă percepției comune, perisabilă, fiindcă ea ni se descoperă ca fiind cel mai la îndemână instrument de cunoaștere prin care să explic realitatea din jur și pe mine însumi. Dacă rămânem în acest punct, ne situăm într-o criză a lipsei de sens, deoarece nu putem explica tocmai ceea ce ne presează mai intens ca fiind nevăzut și totuși văzut, departe și totuși aproape, acolo și totuși aici, anume spiritul.

Trebuie să găsim un echilibru între spirit și materie, între văzut și nevăzut. Dacă spiritul se încăpățânează să rămână dincolo de mine, înseamnă că el este în dincoace de mine. Caut ceva ce-mi dă senzația că este mai sus de mine și mai inaccesibil mie, și, tocmai fiindcă îmi pare atât de inaccesibil și în același timp țintă, trebuie să mă gândesc că inaccesibilitatea acelui lucru este o dovadă a accesibilității lui; tocmai prin faptul că eu observ că acel ceva pe care îl caut este inaccesibil, demonstrează că dacă eu observ că este inaccesibil, înseamnă neîndoios că poate fi și accesibil (când spun că Dumnezeu nu există, deja i-am afirmat existența, ca principiu).

Or, dacă spiritul tace, înseamnă că numai eu, care am posibilitatea de a cuvânta, pot să îl ademenesc spre vorbă. Dacă numai omul poate să explice ceea ce observă prin simțuri (trup, materie) și intelect (rațiune, spirit), înseamnă că singura punte care se poate construi între tăcere și cuvântare, între explicabil și inexplicabil, între ceea ce se vede și ceea ce nu se vede, este cea a contopirii neamestecate între materie (trup, simțuri) și spirit (rațiune, intelect). Așa se explică natura umană pe sine, ca fiind spirit și materie. Nici numai trup, nici numai spirit. Dacă omul este alcătuit din spirit și materie, înseamnă că materia este capabilă să comunice cu spiritul și spiritul cu materia.

Așadar, spiritul tace dacă materia nu i se adresează, el rămânând în impercebilitatea sa până când materia îl perceptibilizează. Concluzia: spiritul nu există decât în materie. Dacă spiritul ar exista dincolo de materie, și nu dincoace de ea, sau în ea, ar însemna ca el să nu poată fi explicat decât în nematerialitatea lui, lucru ce ar frustra iremediabil natura umană. Existența mea de zi cu zi, simțurile mele, rațiunea și carnea ce mă definesc, dacă spiritul ar rămâne inaccesibil existenței mele limitate și „materiale”, nu ar mai reprezenta decât cea mai monstruoasă și perversă glumă a lui Dumnezeu. Dacă eu sunt spirit și materie, iar spiritul ar putea să îmi sugereze o fericire a plenitudinii fără materie și exclusiv spirituală, atunci eu nu pot să aspir la o asemenea plenitudine decât sinucigându-mă, pentru a evada din închisoarea mizerabilă a materiei (a trupului) cât mai repede. Din acest motiv teza mea este că spiritul nu există decât odată cu materia, și prin ea. Altfel, unde ar fi un lucru (spiritul) dacă îl caut și nu-l găsesc? Dacă acel lucru nu l-aș putea găsi decât după ce aș muri, atunci de ce m-am mai născut în condițiile date? Este existența mea o eroare, pentru ca tocmai dincolo de ea să nu mai fie o eroare?

Spiritul se explică pe sine prin materie, tot așa cum ființa se explică prin ipostas. Ipostasul este manifestarea ființei în concret, iar fiecare ipostas este diferit prin infinitatea manifestărilor ființei în lume. Ființa umană se explică pe sine prin ipostasul ei, adică prin corporalitatea unui individ anume, și se manifestă unic prin individualitatea unui trup anume. Ființa umană există dacă Alex există, iar Alex există dacă ființa umană există. Când spun „natură umană” sau „ființă umană”, trebuie să spun ceva și despre trupul (materia) individului Alex care o poartă, altfel natura umană ar fi o abstracțiune (exclusiv spirituală). Și după moarte, materia ipostasului Alex va exista, dar într-o altă dimensiune. Așadar, eu sunt etern fiindcă sunt spirit și materie sub forma unică a corpului material unic ce mă califică drept noutatea absolută a prezenței ființei într-un ipostas.