Gheorghe Borcean este președintele actual al Colegiului Medicilor din România. Dar și, nu doar în Banat, un renumit medic. De asemenea, este, în România, unul dintre specialiștii pasionați și dedicați problemelor bioeticii. Despre etică, bioetică, medicină, speranță, viață, moarte și credință este vorba în interviul de mai jos.
Dialog exclusiv Lapunkt între Gheorghe BORCEAN și Cristian Pătrășconiu
Cîtă etică este în bioetică?
Întrebarea este complexă. Foarte pe scurt, nu avem altceva de spus decît că există, normal, multă etică în bioetică. Etica este o disciplină plurisegmentară, care cuprinde, în interiorul său, și domeniul bioeticii. Bioectica nu poate să exceadă etica, nu are cum. Etica este despre bine și despre rău, iar bioetica este aplicarea științelor binelui în tehnologiile medicale. Noțiunea de bioetică a apărut undeva prin anii 50-60 ai secolului trecut, cînd lumea a început, în mod firesc, să se gîndească la impactul noilor tehnologii asupra științelor vieții, asupra biologiei, asupra zoologiei, a botanicii și, nu în ultimul rînd (ba poate, chiar în primul rînd), asupra medicinii. În marile centre medicale ale lumii, oamenii s-au izbit de o sumedenie de probleme și, avînd conștiință, au început să își pună probleme și au simțit nevoia să își găsească un cadru, un instrument de lucru, cu anvergură etică, filosofică, asupra aplicării și a rezultatelor noilor tehnologii din științele medicale.
Interesant e că lucrurile acestea s-au întîmplat cu precădere în Vest. Nu știu dacă este întîmplător. În Est, cred că există un decalaj semnificativ…
Aceasta este, desigur, o problemă, o întrebare deschisă pe care putem să o formulăm. Dar, cînd încercăm să găsi posibile răspunsuri la ea, cred că descoperim o explicație semnificativă. E destul de simplu: ei, Vestul au fost înaintea noastră cu medicina, cu tehnologiile medicale cu mult. Poate chiar cu acei 20-30 de ani mereu invocați. Avansul tehnologic al Vestului, detectabil inclusiv în științele bilogice, a fost real și semnificativ…
Nu mă refer neapărat la Estul nostru, România șamd…Ci mai larg – la Orient/Occident. În această direcția mai amplă problematizam de fapt.
Da. Corect. De altfel, și noțiunile de morală, ca instrumente ale eticii cuprinse în cele două zone sînt altele. Nu există o morală comună a tuturor civilizațiilor. Unii prețuiesc mai mult valorile individuale, alții – valorile colective, unii – drepturile omului, alții – valorile impuse social și politic. Motiv pentru care aceia din Vest – care valorizau și valorizează mai mult autohonomia individuală și drepturile omului – au fost, în chip natural, cei care și-au pus primii problema bioeticii. Tehnologia i-a ajutat să meargă în această direcție – de reflecție și de practică. Nu e o întîmplare, cum spuneți și dumneavoastră. Este o consecință firească.
Cum e mai greu – să vorbești despre etică în medicină sau să practici, să ai un comportament etic în medicină?
Comportamentul etic în medicină e sădit de la maeștrii noștri. Ce învățăm la început de la profesorii noștri, în studenție și imediat mai apoi, era fondat pe știința medicinei de la acea vreme, dar avea și o componentă etică foarte pronunțată, chiar dacă ea nu se definea ca atare. Era ceva implicit, cum se spune în literatură – făceam proză, fără să știm. Etică și, aș zice, chiar bioetică. Fiindcă învățam, disparat, nu neapărat sistematic, despre știința binelui, știința răului. Componenta aceasta, de altfel, vine din antichitate – primul principiu în Jurămîntul lui Hiopocrate este unul de etică, nu tehnic-medical. Prima dată, indiferent ce faci, să NU faci rău.
Ce ar fi răul în medicină, ce ar fi binele în medicină?
Binele în medicină este binele pacientului. Iar răul se definește în oglindă, după părerea mea: a pune altceva în prim-plan, în tot ce faci tu ca medic, decît binele bolnavului. A face, prioritar, altceva, a considera că altceva e mai importat în relația medic-pacient decît ceea ce are nevoie pacientul – aceasta nu este binele. Relația medic-pacient este pur individuală. O așez, ca importanță și intensitate, lîngă relația dintre credincios și duhovnicul său. Este o relație intimă, este ceva foarte personal și este cheia medicinei dintotdeauna. Indiferent cît de tehnologizată astăzi medicina și cît de mult participa această tehnologie la un act medical,relația este cu omul: acesta este un adevăr fundamental. Acolo este începutul și sfîrșitul. Și în jurul acestei relații se pot clădi o sumedemie de construcții mentale, tehnologice șamd. Dar omul este fundamental, relația cu omul este esențială – și ea este bazată sau trebuie să fie bazată pe încredere.
Ce anume v-a dus către tema aceasta, care ocupă un loc distinct în biografia dumneavoastră: bioetica?
Ca umul chirurg de provincie care trudește de un număr însemnat de ani în medicină – de 37-38 de ani , care a făcut în jur de 10.000 de intervenții chirurgicale, care a văzut în jurul său moarte, tristețe și suferință mult mai multe decît bucurie și veselie, am căpătat această convingere: că preocuparea pentru bioetică este de căpătîi în profesia medicală. Și asta am dorit prin cărțile pe care le-am publicat: să nasc o dezbatere amplă pe aceată temă. Mai întîi, în rîndul corpului profesional, mai apoi, să devină o dezbatere publică, adevărată, autentică. Una în care să se discute despre avort, despre transplant, despre eutanasie, despre îngrijiri paliative, despre medicina preventivă, despre cea perinatală sau implantatorie, despre o sumedenie de abordări – de fapt, despre lucruri care se întîmplă în jurul nostru și chiar în România. Și se întîmplă parcă într-un vid de reglementare. Sau nu neapărat un vid – căci există legi. Dar ele sînt făcute într-un birou, de un administrator. Or tematica aceasta trebuie înțeleasă, trebuie trăită.
Și de ce avem așa ceva? De ce sîntem în acestă situație, cum să îi spun, aproximativă? Oricum, nu firească față de norma occidentală!
Istoria dreptului natural ne învață că lucrurile mai întîi se întîmplă; apoi vine cineva și le reglementează. Reglementarea urmează faptele. Noi vedem azi ce se întîmplă, vedem că lucrurile din acest areal tematic se întîmplă. Legiuitorul vine și reglementează ceva ce deja se întîmplă. Eu cred că trebuie ca actul normativ să se nască după o dezbatere majoră; mizele sînt foarte mari. Binele, în sens etic – este una. Binele celui care în mod individual poate să aibă nevoie de așa ceva – poate fi altul. Și de asta trebuie să fim atenți, să discutăm cu maximă atenție și empatie lucrurile acestea.
Dumnevoastră spuneți că actul legal în aceste privințe trebuie să fie extrem de solid. Cine ar trebui să fie actorii mari obligatoriu de implicat în această dezbatere?
În nici un caz, așa cum se întîmplă acum, numai legiuitorul. Sau numai Ministerul care avansează Parlamentului o lege. În nici un caz doar atît! Reglmentarea – solidă și suplă – trebuie să reiasă de la societatea civilă, din grupurile de gîndire – fie ele atee, fie ele religioase. Biserica trebuie să fie adînc implicată în această dezbatere. BOR are, de altfel, un comitet de bioetică pe lîngă Sinodul bisericesc. Un comitet însă ale cărui producții nu le-am văzut foarte bine reliefate în spațiul public.
Documentîndu-mă pentru discuția noastră, am văzut, în cea mai mare parte, multă revoltă care vine din aceste direcții – fie zona ortodocsă, fie cea catolică…
Ele sînt, în mare parte, justificate, fără nici o îndoială. Fie pe cutumă, fie, mai ales, pe dogmă. Dar trebuie ieșit de acolo și trebuie spus lumii de ce se întîmplă asemenea lucruri. La o masă de dezbatere unde sînt și alții. Și după ce sînt listate perspectivele dintre cele mai diverse, legiuitorul trebuie să vină și să creeze un act normativ suplu, adus la zi. Și, după ce pune pe masă legea, să se retragă; să nu stea acolo cu bățul și să încerce să impună legea. Apoi, după ce mai intervine ceva nou, să ia act de aceasta și să normeze din nou. Fiindcă aici, în științele vieții, unele lucruri sînt foarte noi, sînt greu de anticipat. Acesta – acest corp de probleme și de perspective deschise – a fost aspectul obiectiv care m-a apropiat de tematica despre care discutăm acum. Primul cîrlig, cum s-ar spune.
Iar aspectul subiectiv a fost apropierea mea față de un om, apropierea de un frate care s-a prăpădit prea devreme care avea asemenea preocupări. Un om care s-a dus dintre noi, care a trăit cartea sa pînă la sfîrșit – a scris o carte “Bioetica stărilor terminale”. Omul acesta și-a trăit cartea. A trăit-o pînă cînd a închis ochii. Și acesta a fost, pentru mine, un impuls foarte puternic să merg în această direcție de cercetare, direcție de reflecție. Omul acesta a fost un cald prieten, un mare suflet.
Și în privința lucrărilor care v-au provocat, care au fost fertile pentru dvs în această direcție?
Știu și apreciez multe materiale ale Consiliului Europei. Sînt, de altfel, membru într-o prestigioasă comisie de profil de acolo, de bioetică. Acolo e o altă perspectivă decît cea strict laică asupra bioeticii. Membrii acestei comisii sînt cetățeni ai statelor din Uniunea Europeană. Sînt, de asemenea, invitați de la asociații mari din întreaga lume. Vin, în plus, și din țări extracomunitare. Toți sînt oameni de o anvergură profesională rară. Vin din mai multe specializări, așa încît abordarea nu are cum să fie alta decît una complexă. Sînt academicieni, profesori de filosofie, medici, judecători, oameni care cred în religie, oameni care poate că nu cred; este un mediu foarte complex, numai bun pentru a discuta despre problemele bioeticii. E o platformă, o infrastructură intelectuală inclusivistă foarte adecvată acestei tematici. Se adună aici diverse vocații, diverse profesii. Și avem o țintă comună: problematica bioeticii. Participarea acolo, în acea comisie, mi-a deschis un orizont extraordinar de generos – și în plan uman, și intelectual-academic.
Aveați această preocupare, ea s-a rafinat în urma unor experințe de genul celei pe care ați rezumat-o mai sus și apoi au urmat niște cărți…
Da. Una despre îngrijirile paliative, una despre eutanasie și una despre genomul uman.
Din unghiul dumneavoastră de vedere, care sunt cele mai mari provocări pe care le propune bioetica științei și, în genere, spațiului public?
Întîi, ca viziune, ca filosofie – să investigăm această direcție. Principiile care vorbesc despre drepturile pacientului, ale cetățeanului sînt puse în chestiune. Dreptul la autonomie, dreptul la informare, principiul justeței actului care se practică asupra lui. Toate acestea sînt chestionate. Etica, așa cum o știm în genere, e pusă în criză de aceste abordări ale bioeticii. De asemenea, principiul corectitudinii distribuției resurselor. Multe lucruri se pot face, dar oamenii nu ajung la ele. Cum faci ca acele resurse să ajungă dacă nu la toată lumea, atunci măcar la cît mai mulți? Nu în ultimul rînd: despre neinteresarea materială în relația dintre medic și pacient. De aici, din acest pachet etic decurg o mulțime de implicații: indiferent dacă vorbim despre medicina paliativă sau de eutanasie. Indiferent că vorbim despre medicină preimplantatorie sau de predictibilitate genetică, despre biobănci, despre etica transplantului, despre autopsiere și așa mai departe.
Percepția comună este că, în chestiuni de bioetică – precum, să spunem, problema care v-a interesat foarte mult, aceea a eutanasierii -, știința și religia sînt pe poziții opuse. Anume: că știința relativizează viața, în vreme ce religia militează pentru, cum se spune, cultul vieții. Asta e percepție generală. E o judecată adecvată?
Nu. Nu e așa. Este loc pentru multe nuanțe, iar nuanțele dau, adesea, măsura adevărului. Religia nu e singura care idealizează viața. Afirm cu toată convingerea că și știința face, poate cu alte mijloace, la fel. La noi, la medici, începînd chiar de dinainte de Hipocrate, e o luptă permamentă pentru viață. Viața trebuie să fie respectată de la naștere, de dinainte de naștere și pînă la sfîrșitul ei. Iar ființa umană, prin trupul său, trebuie respectată în absolut. Aceasta este, aș spune, Sfînta Tradiție medicală. Iar acest miez adînc, adevărat cu privire la ce este actul medical sînt valabile și astăzi în profesia noastră. Viața individului e respectată de la concepție și pînă după moarte, aș zice. Și trupul său e respectat, și memoria sa e respectată. Și, sub sancțiune, nu ai voie să faci nimic împotriva acestora.
Spuneti, deci, că relația dintre știință și tradiție este, la nivelul consistenței, comparabilă cu relația dintre religie și tradiție, nu?
Da. Absolut că așa este. Religia monoteistă este cea care inițiază și definește noțiunea de persoană. Ei bine, medicii se ocupă nu de ființe abstracte, ci de persoane! De persoană, așadar, definită prin trup, suflet și spirit. Ea există de cînd se naște, pînă după moartea sa. Trupul rămîne în continuare unul dintre elementele persoanei, chiar dacă duhul și sufletul s-au dus de la trup.
Mai ales de cînd cu știința modernă, unde, în ce se întîlnesc știința cu religia?
Dar ele sînt deja împreună, ele sînt deja întîlnite. Conținurile religioase vin aproape automat în mintea omului de știință, se raporteză la ele mereu. Medicina care se practică pe pacienți grav bolnavi, pe cei care poate așteaptă un sfîrșit previzibil, această medicină e plină de religie. Eu așa cred. Medicina aceasta vine, cred foarte tare aceasta, din dragostea de om; în principal, din dorința de a-i alina suferința. Acolo, în asemenea situații, sînt suferințe incomensurabile. Îți e uneori și frică să te gîndești ce suferințe sînt acolo și ce servituți fizice și psihice se petrec în momente pe care le traversează bolnavii în stare foarte gravă. Sînt suferințe, stări de suferință fără speranță pe care tehnologiile actuale le pot prelungi. Și atunci s-a născut în mintea practicianului medicinei moderne și a celei foarte tehnologizate – cele intensive, de neurochirurgie, de cardio, de oncologie -, s-a născut ideea, întrebarea: ce fac aici? Ce fac cu acest om? Cîtă vreme pot să îl țin așa? Fac bine că îl țin așa? De unde încolo fac rău că îl țin așa? Face bine că îl ține acolo, prizonier în suferința sa teribilă? Cu atât mai mult cu cît acela, bolnavul grav poate cere în mod conștient să nu mai trăiască. Nu spun, Doamne-Ferește!, că e ușor de dat răspuns întrebărilor pe care le-am formulat mai înainte. Dar ele există, ele sînt aici. Aceste întrebări sînt grave și sînt cît se poate de reale. Medicul – cum răspunde la aceste întrebări? Cum răspunde față de conștiința sa, față de credința sa? Totul e religie, iată! De aici am pornit. Unde e religia? Iată unde e!
Sînt, spuneați, “întîlnite”. Dar de ce, măcar în perscepția comună, se ciocnesc așa de puternic – știința cu religia?
Depinde cum privești. De unde privești. Cazurile acestea – la limită – sînt potențial infinite. Eu nu cred că religia se cionește, că e în conflict cu știința aici. Cred că judecățile asupra acestor cazuri – limită trebuie să fie făcute individual. Oricum, știința medicală românească – în mod oficial -, ca și Biseria Ortodoxă Română – în mod oficial – spun un NU hotărît eutanasiei, sub orice formă ar fi ea. Poziția oficială a corpului medical de la noi este aceasta: nu! Pentru că astăzi există alte mijloace decît eutanasierea. Medicina paliativă este, cred, răspunsul la eutanasiere. Medicina paliativă poate face ca suferința să fie dusă în demnitate; nu să o anuleze, ci să o ducă în demnitate. Există tehnică pentru aceasta. Așa cum există tehnică de a ține pe cineva în viața în mod indefinit, chiar dacă este fără speranță. La fel, există și tehnică pentru a-l cruța de suferință. A-l ține în viață fără suferință, fără gesturi dispersate, extreme.
Dau doar un exemplu care îmi vine acum în minte: în urmă cu cîțiva zeci de ani, s-a dat un edict papal în care Papa – reprezentant nu al științei, ci al unei biserici creștine foarte importante – spune că este permis medicului și echipei curante să nu întrebuințeze mijloace disproporționate față de scopul propus. Adică, nu e cazul azi să se avanseze tehnici și tehnologii radicale. Cînd stabilit diagnosticul și prognosticul – discuția este numai asupra șantierului de gîndire prin care o echipă (repet – o echipă, nu doar un un doctor! Echipă în care trebuie să fie psiholog, personal de îngrijire, personal medical, chiar și preotul) trebuie să decidă de unde încolo medicina nu mai este curativă, ci paliativă! Și, dacă toată lumea decide că nu mai sînt speranțe de curație, să nu îl abandoneze pe pacient, să fie alături de el pînă la sfîrșitul vieții acestuia.
În numele vieții…
Da: în numele vieții! Pînă la sfărșitul vieții acestuia. În numele vieții și în numele demnității sale umane, de om, de persoană. Ca om unic și irepetabil, creație a bunului Dumnezeu.
În multe zone în care m-am documentat pentru discuția această, am sesizat o afirmație care, în diverse forme, e prezentă acolo: bioetica actuală este 90% seculară. Care este, cu privire la aceasta, evaluarea dumneavoastră?
Sînt dinte aceia care cred că lucrurile nu stau așa. Într-un sens, desigur că ea este seculară – nu a apărut în Biserică. Dar, promotorii ei au fost, cam toți, oameni foarte religioși. Au fost oameni care au chiar și studii teologice. E oarecum explicabil că aceste principii cu care lucrează bioetica îl exclud pe Dumnezeu – azi este destul de incorect politic să îl aduci în discuție pe Dumnezeu, de altfel. Și vă rog să luați termenul de corectitudine politică în sens peiorativ fiindcă eu am convingerea că sînt foarte multe lucruri astăzi care sînt corecte și care ar fi cu adevărat corecte, dar care sînt, așa zicînd, “incorect politice”.
Sînt perfect de acord cu dumneavoastră!
Da. Nu e totdeuna corect să fii…corect politic! Normal că, în aceste condiții – incorecte pe fond, după părerea mea – mulți s-au ferit să îl mai angajeze pe Dumnezeu în dezbateri de acest gen. Dar, și acesta este un fapt, la începuturile acestei imense dezbatere, au existat clustere de discuții pe lîngă diverse biserici. La ele au participat și medici, și biologi și cercetători. Dezbaterea aceasta s-a delimitat, în spiritul vremii poate, de la început de biserici, de religie; DAR principiile angajate în această dezbatere nu sînt contradictorii cu cele pe care le angajează Biserica.
Nu e ok, sugerați, să îl lași pe Dumnezeu deoparte într-o asemenea dezbatere. Mai ales într-o asemenea dezbatere…
Da. Nu doar că sugerez. Afirm asta cu toată tăria, cu toată convingerea.
Și atunci, dacă ar fi să fim incorect politic – și mă bucur că sîntem oameni pe aceeași lungime de undă – cum l-am implica pe Dumnezeu în chestiuni de bioetică.
E foarte simplu: el este în noi! El este deja! E acolo! Sîntem singura ființă vie care poate crede. Dumnezeu este în noi. E, aș spune, în gena noastră. Nu mă pot dezice de ceea ce sunt; și spun asta chiar dacă sînt incorect politic. Și sunt creștin.
Între domeniul științific și cel umanist-religios, mulți văd, din ce în ce mai mult, o ruptură adîncă. O ruptură între valori etice și fapte biologice. A propos și de bioetică. Cum se poate face puntea între cele două?
Eu sînt medic și spun așa, cu toată convingerea: la patul bolnavului. Repet: la patul bolnavului. Eu, trăind în prajma pacienților mei – aș spune că am trăit mai mult cu ei decît cu familia mea -, nu văd nici o contradicție. Acolo, la patul bolnavului, e și etică și biologie. ȘI, nu SAU! Toata etica vieții noastre este sau ar trebui să fie călăuzită către binele aceluia care e bolnav. Și noțiunea de “bine” nu este o vorbă, o simplă vorbă. E ceva cît se poate de real, de consistent, de palpabil. Acolo: la patul bolnavului. Binele este, mai presus de cuvintele care îl desemnează în sutele ori miile de limbi ale acestui pămînt, ceva concret, este un fapt. Medicina nu există, fundamental, fără pacient. Iar legătura cu pacientul este BINELE. Totdeauna este și trebuie să fie aceasta: binele. Unde e ruptura? Etică și biologie, știință și religie! Legătură – re plus ligio – este Binele. Binele aceluia! Binele pacientului! Binele omului! În tot ce faci, în tot ce facem trebuie să fie Binele lui!
Pe dumneavoastră, în calitate de creștin declarat, practicant…
Da, sînt ortodox practicant.
Așadar, în acestă calitate, cum vă ajută religia să vindecați pacienții bine, mai bine?
E destul de intimă întrebarea. Cred că e ușor infatuat să vorbesc în această direcție. Se practică, nu se vorbește.
Haideți să vă spun o istorie, tot o istorie: în Evenaghelii, principala misiune a lui Isus a fost aceea de a le vorbi mulțimilor și de a vindeca bolnavii. În toate Evangheliile, vindecă bolnavi, vindecă oameni. Și înainte de Isus, și după el au fost sfinți sau oameni care s-au purtat aproape ca niște sfinți care asta au făcut: au videcat bolnavi. Asta e o preocupare care vine de foarte de departe. Asta face și asta trebuie să facă și medicul, și eu însumi: să vindecăm. Doctorul e cel care vindecă, cel care e chemat să facă bine, sp facă un bine nu abstract, ci cît se poate de concret. Unde e religia? Cred că, din nou, e cît se poate de evident unde este. Peste tot!
Ați făcut aproximativ 10.000 de operații. Ați văzut multă moarte și multă suferință. Ce vă spune, în adîncul dumneavoastră, cînd vedeți așa ceva? Cum priviți, după ce vedeți moartea, către viitor?
Prima dată încerc să reconsider, să revăd ceea ce am făcut. Profesia mea constă în a face ceva și în a gîndi asupra acelui ceva. Indiferent ce ai opera. Apoi, cînd fac raportul de activitate, încerc să reconsider operația, să o revizitez: ce am făcut eu? Cum am făcut, deși părea nesperat, să fie un succes? Ce a dus la un insucces? C am făcut bine, pentru a salva mereu în situații comparabile un pacient? Ce nu trebuie să mai repet sub nici o formă? În tine ca medic, în mine există mereu această întrebare care mă ajută de fiecare dată, care mă stimulează: ce pot face, ce mai puteam face?
Pe de altă parte, la insucces este foarte greu. Știți de ce? Fiindcă pentru mine, e un insucces; pentru fratele meu, pacientul, este ori poate fi o fatalitate.
Este fratele dumneavoastră, pacientul? Ați spus de mai multe ori asta pe durata extraordinarei noastre conversații..
Absolut. Absolut. El este fratele meu, în cel mai adînc moc posibil. Pacientul este fratele meu. Nimic nu te îndreptățește ca medic să crezi că toată viața ta vei sta cel mult pe mijlocul culoarului și că nu vei trece în salon, pe patul pe care stă un pacient. Vei trece. Vei fi acolo. Vei fi pacient. Pacientul este fratele meu. Nu poate fi altfel.
Ce e mai adînc în dumneavoastră și ce prevalează, de fapt: valorile religioase sau valorile științifice? Iarăși, iată, o întrebare, o ultimă întrebare care vine din mintea mea setată, pentru acest dialog, în mod analitic…
Da, analitic…Dar la mine, în fapt, în practică, în realitate cum s-ar spune, nu există această dihotomie. Valoarea științifică a unui act medical, după părerea mea, nu poate exista în afara valorilor religioase. Între Decalog & Catehism, pe de o parte, și, pe de altă parte, practica medicală, le aleg pe toate. Nu le despart, pentru că, la mine, ele nu sînt despărțite. Cum se spune – știința fără conștiință este ruina sufletului…
