Andrei Pleşu intruchipează exemplar condiția intelectualului critic in lumea postcomunistă. Prețuit de foarte mulți, admirat, invocat si citat, el rămâne in continuare un spin in ochii celor care detestă dialogul si diversitatea. Directețea scrisului sau, refuzul de a se exprima eufemistic cind e vorba de imbecilitate, mitocănie si marsavie, au dus si duc la atacuri dezgustătoare. Mobilizarea resentimentelor şi invidiilor arată cât de departe poate merge poltroneria celor care nu suportă puterea iradiantă a valorii autentice. Fiecare articol al sau din „Dilema Veche” este o invitatie la decenţă, eleganţă a gindirii si civilitate. Il oboseste starea de continua nervozitate aşa-zis morală, dar in mod cert il exasperează relativismele băscălioase ale celor pentru care totalitarismul nu a fost (nu este) decit o bagatelă istorică. Pledează pentru dreptul la existenţă al scepticismului dezabuzat, dar el rămâne un moralist pe cât de onest, pe atât de alert: „Sunt momente in care nu e de făcut decit ceea ce ai simțit din prima clipă că trebuie sa faci. Orice tergiversare suspendă iremediabil impusul moral sanatos. Excesul inteligenţei, rafinamentele psihanalitice, deprinderea de a găsi justificări pentru orice, de-a intelege totul ‚dialectic’, talentul, in sfirsit, de a vedea relativitate acolo unde un discernamint nativ separă, fără dificultate, binele de rău — toate acestea sint premise certe ale pierderii spontaneitătii morale” (Minima moralia, Humanitas, 2006). Tocmai accentul pe aceasta spontaneitate morală, pe ceea ce englezii numesc common sense, il apropie de Andrei Plesu de un Raymond Aron, George Orwell, Arthur Koestler sau Isaiah Berlin.
Mai presus de orice, Andrei Pleşu este un om al dialogului, o personalitate de varf a culturii române pentru care valori precum increderea si toleranta sint fundamentale. Il agasează resentimentele de orice fel. Stie să fie ingaduitor, dar nu face rabat la principii. Filozof al culturii si al religiei, el este in egală masura un comentator redutabil al actualitatii politice. Eseurile despre dezolantele infatisari ale obscenitatii politice dau masura unei gindiri eliberata de clisee, un spirit mereu viu, pe căt de alert in planul ironiei, pe atit de grav in acela al judecătii morale. Dogmele mumificate ii repugnă visceral, dupa cum are o oroare sacra faţă de stupiditatea ori vulgaritatea de prea multe ori prezente in climatul politic postdecembrist. Radicalismele gălăgioase, ca şi extremismele contondente ii dau frisoane. Spre deosebire de atitia confraţi de idei si de generatie, el si-a asumat, încă din anii ’80, ceea ce aş numi aventura trairii in adevar. Nu este nici un paradox, de aceea, in faptul ca Andrei Pleşu a scris prefata editiei romanesti a eseurilor morale si politice ale lui Václav Havel. Asemeni scriitorului-politician ceh, Pleşu crede in datoria intelectualului critic de a se implica in treburile cetătii. Nu o face insa de o manieră zburlit-agresivă, ci cu o mare, invidiabilă pudoare. Pedagogia propusă si practicată de Andrei Pleşu este una discretă, calmă, potolită.
Nu mai putin importantă mi se pare apartenenţa lui Andrei Pleşu la lista figurilor de seama ale intelectualitătii critice est si central europene in anii totalitarismului. Spun acest lucru cu deplină responsabilitate, ca autor de lucrari comparative pe tema istoriei politice a intregii regiuni. In datele concrete ale Romaniei ceausiste, Andrei Plesu a apărat valorile spiritului si a fost pedepsit pentru aceasta. Nu a facut parte din nici un fel de structuri, vizibile ori invizibile, ale fostului aparat (ideologic, politic, ori de alt gen). Ca si regretatul Bronislaw Geremek, el insusi rafinat istoric medievist si remarcabil disident anticomunist, Andrei Pleşu stie să unească armonios reflectia novatoare si actiunea ratională. Cititor atent al filosofiei politice contemporane, Pleşu este constient că, asa cum scria Hannah Arendt, atunci cind intre gandire si actiune se naste o prapastie, libertatea insăsi este in pericol. Uniformitatea si triumfalismul sint vicii ale unei vieti politice văduvite de sens.
Nu cred că exista om de buna credinta care să-i conteste lui Andrei Pleşu angajamentul constant si neechivoc in favoarea pluralismului, diversitătii si a celorlalte elemente care constituie traditia luptei pentru o societate deschisă. In raport cu tribunii radicalismelor generatoare de extremism fanatic, Andrei Pleşu promoveaza, cu mereu intarit simt al onoarei, etica diferentei si a memoriei. Pentru el, intransigenta bataioasă si maximalismul fanatic duc intotdeauna la excese greu remediabile. In egala masură, observă Pleşu, există situatii cind fetisizarea flexibilitatii se converteste in alibi pentru capitulari si abjurări. Inchei, aşadar, cu aceste frumoase, intelepte cuvinte din „Minima moralia”: „Sunt insa imprejurări in care nici verticalitatea virtutii, nici inăltimea inteligentei nu sunt suficiente pentru a traversa corect un impas existential. E nevoie de o calitate suplimentară, pe care, in lipsa unui alt termen, o vom numi talent moral
(Textul de mai sus este versiunea actualizata a unui articol scris in 2008)
