Singură pe Drumul Mătăsii (fragment)

Sfatul ayatollahului pentru vindecarea
apetitului sexual şi răspunsul la întrebarea
dacă bărbatul care a făcut sex cu puiul
poate să-l mănânce

„Purtau chador-ul într-un fel pe care l-am observat şi la alte femei,
în special la cele tinere. Nu aveau nimic, nici în gesturi, nici în mişcări, din sfiiciunea cu care bunica mea îl purta: fiecare gest al acesteia
te ruga să o ignori, să treci pe lângă ea şi să o laşi în pace. Toată copilăria şi adolescenţa mea chador-ul a avut o semnificaţie deosebită pentru mine. Îmi amintesc cum îşi înfăşura chador-ul în jurul trupului şi cum se plimba prin grădină când rodiii erau în floare. Acum, chador-ul era pentru totdeauna compromis.“

(Azar Nafisi, Citind Lolita în Teheran. Memorii despre cărţi)

O femeie îmbrăcată din cap până-n picioare în negru, de i se văd doar ochii, mă împunge cu o perie verde-fosforescent de curăţat praful, atrăgându-mi în acest fel atenţia că nu-mi ţin destul de strâns chador-ul, adică mantia lungă până-n pământ, în general neagră, dar mie mi-au dat de la hotel una albă cu flori verzi, care se poartă peste hijab, în aşa fel încât să nu se vadă decât mâinile şi faţa. În jurul mormântului lui Reza, din Maşhad, în tot aşezământul sacru poţi veni la orice oră din zi şi din noapte, cu singura condiţie să porţi chador. În miezul zilei, vara sunt în jur de 50° Celsius, dar credincioasele musulmane nu sunt deranjate de toate straturile de haine pe care sunt obligate să le poarte.

Nu i se vede nici un fir de păr. Are o eşarfă crem dintr-un material bun, pe care a prins-o cu două broşe discrete, pentru ca hijab-ul să stea perfect întins în jurul ovalului feţei, dar să cadă în falduri bogate şi ordonate în spate. E o întreagă artă să porţi aşa ceva şi să-ţi stea şi bine. Layla are îndemânarea necesară pentru asta şi un gust estetic ieşit din comun. Îşi asortează mereu eşarfa cu pantalonii sau cu geanta şi este extrem de atentă la toate amănuntele, deşi are doar 15 ani. Pare ceva mai mare, vorbeşte perfect engleză şi îmi pune o mulţime de întrebări despre universităţile din România, inclusiv dacă ar putea studia la Bucureşti. E pregătită să plece oriunde după ce termină liceul. Îmi spune toate astea pe drumul spre Tus, la câţiva kilometri de Maşhad, unde familia ei m-a invitat să văd mormântul lui Firdusi (940–1020), poetul naţional al Iranului, autorul poemului epic Şahname, sau Cartea Regilor, istoria monarhiilor persane până în secolul al VII-lea. În total, poemul are 60 000 de versuri şi e considerat unul dintre cele mai lungi din lume.

În faţa mausoleului ridicat la începutul anilor 1990, un bătrân cântă la mandolină pe un scăunel aşezat la umbra unui fag impunător. Tichia lui vişinie e pusă pe un ziar, iar melodiile par să aibă când accente greceşti, când unduiri otomane sau arabe. La câţiva metri de el, doi bărbaţi stau pe vine, fumează şi discută în surdină, oprindu‑se din când în când să asculte muzica. E o poziţie confortabilă, şi peste tot din China până în Turcia îi vezi pe oameni stând aşa, jucând şah ori cărţi, bârfind, aşteptând vreun autobuz sau pur şi simplu odihnindu-se. Parcul e plin de flori colorate şi familia din Maşhad care şi-a luat liber să mi-l arate pe Firdusi îmi propune să facem poze cu statuia marelui poet în spate. El e inginer, ea e profesoară, iar fata lor are un singur vis: să ajungă la cel mai bun colegiu din Teheran. Pe drumul de întoarcere la Maşhad, încearcă să mă convingă că „e bine ca femeile să-şi acopere părul, pentru că altfel bărbaţii nu le rămân fideli nevestelor lor“. Părinţii se uită la ea aprobator. Sunt conservatori, dar îşi doresc ceva mai bun pentru fiica lor.

Maşhad e un oraş în alb-negru, iar singurele culori vii sunt cele care vin dinspre Mausoleul lui Reza. Musulmanii plâng moartea lui Reza din 818 d.Hr., când carismaticul imam ar fi fost otrăvit cu struguri şi suc de rodii, din invidie, de fiul califului Harun, care se temea că Reza va fi mai popular decât el. În complexul Reza din Maşhad nu ai voie să intri cu aparat de fotografiat, cu telefon sau cu geantă. Totul trebuie lăsat la garderobă, fiindcă la intrare eşti controlat cu atenţie. În interior se află cea mai mare moschee din lume, după dimensiune, şi a doua după capacitate. Un muzeu, o bibliotecă, patru seminarii, o universitate, o sală mare de rugăciune, o cantină pentru pelerini şi o curte interioară imensă, acoperită, spre seară, de covoare persane groase pe care credincioşii se aşază pentru rugăciunea de la asfinţit.

M-am pierdut printre clădiri şi nenumărate curţi, iar când am întrebat cum mă întorc un îndrumător m-a dus la o staţie unde oamenii aşteptau să vină un autovehicul electric, care făcea curse între diversele obiective ale complexului.

Pe stradă, aproape toate femeile din oraş se îmbracă în chador negru. Siluetele negre sunt cu atât mai numeroase cu cât în fiecare zi vin aici sute de pelerini. În jurul meu, o grămadă de tineri pioşi se roagă la mormântul celui de-al optulea imam al şiiţilor. Clădirile din stabilimentul construit în secolul al XVII-lea sunt ornate, în stil persan, cu oglinzi, iar înăuntru oamenii meditează, citesc, se roagă sau doar stau. Mă uit la un cuplu sub 30 de ani: el recită din Coran, ea dormitează cu capul pe umărul lui, ţinându-i pe coapsă mâna din care îi atârnă mătăniile de plastic strălucitor.

Îmi aduc aminte de poveştile călătorilor şi diplomaţilor occidentali sau ruşi care au trecut prin Maşhad la începutul secolului trecut, relatând despre „legalizarea prostituţiei“ de către instituţiile şiite de aici, adică acceptarea mariajului temporar (sigheh), prin care fetele erau cumpărate la preţuri de nimic pentru o lună, pentru o săptămână sau chiar pentru o zi, după ce mullahul le citea o rugăciune de binecuvântare. Însă şi în cazul căsătoriei permanente (aghdeh), părea să fie vorba doar despre servicii sexuale, fiindcă majoritatea bărbaţilor îşi doreau „o casă, o grădină, cinci măgari şi două neveste“122. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, susţine Amir, care a trăit o vreme în Statele Unite şi s-a întors acum câţiva ani, doar că astăzi în loc de măgari vor maşină. Amir m-a oprit pe stradă încercând să mă convingă să merg cu el la Nişapur, la 50 de kilometri de Maşhad, acolo unde se află mormântul lui Omar Khayyām, poetul mereu revoltat de ipocrizia credincioşilor radicali.

Şi astăzi, la Maşhad şi la Qom, cele două oraşe sfinte ale Iranului, sau oriunde altundeva în ţară, este acceptat prin lege mariajul temporar, pe care şi-l doresc mai ales bărbaţii foarte credincioşi care încă nu s-au hotărât să se căsătorească. În faţa mullahului, semnează un contract de scurtă durată prin care, de fapt, cumpără serviciile sexuale ale unei femei sărmane.

Logica din spatele acestei legi era că bărbaţii trebuiau să-şi satisfacă nevoile şi atunci când soţiile nu erau disponibile, sau când nu reuşeau să-i satisfacă. Un bărbat putea semna un contract cu o astfel de soţie fie pentru o perioadă de zece minute, fie pentru 99 de ani. Preşedintele Rafsanjani*, care ulterior a primit titlul de reformist, propusese ca tinerii să se căsătorească temporar.123

Poligamia este de asemenea acceptată, chiar dacă nu se mai practică la scară largă. Potrivit legii islamice, bărbaţilor li se permite să aibă patru neveste, dar acum se cere semnătura primei soţii înainte de următoarea căsătorie. Această practică vine din perioada tribală, în care a doua femeie intra în casă doar cu acceptul primei neveste şi doar în cazul în care aceasta nu putea avea copii, iar a treia, doar dacă a doua avea numai fete.

După Revoluţia Islamică, vârsta căsătoriei a fost coborâtă de la 18 la 9 ani, adulterul se pedepseşte prin lapidare, iar dacă femeia vrea să divorţeze fără voia soţului, pierde tot, atât copiii, cât şi dota pentru care a fost dată. Femeile căsătorite sunt aproape total dependente de bărbaţi şi doar sinuciderea poate avea loc fără permisiunea lor. Căsătoriile aranjate rămân la modă şi zestrea pe care trebuie să o aducă fata e aproape obligatorie.

Azar Nafisi, fostă profesoară la Universitatea din Teheran, stabilită în SUA, scrie despre opera de căpătâi a ayatollahului Khomeini, Principiile politice, filosofice, sociale şi religioase, din care ar rezulta că acesta n-ar fi fost chiar inocent în chestiunile sexuale:

Părţi din această carte au fost, într-adevăr, traduse, dar când au devenit subiectul glumelor pe la petrecerile din străinătate şi când cei de la ambasade au auzit că textele erau citite nu pentru edificarea personală a cititorului, ci pentru divertisment, aceste texte au devenit greu de găsit. Unde mai pui că traducerea mea este extrem de exactă – e plină de referinţe şi de trimiteri la operele altor personalităţi. Ştiaţi că una dintre metodele de a vindeca apetitul sexual al unui bărbat ar fi sexul cu animalele? Şi-apoi, mai avem problema relaţiilor sexuale cu puii de găină. Trebuie să răspundem în acest context la întrebarea dacă bărbatul care a făcut sex cu puiul poate să-l mănânce. Conducătorul nostru iubit ne-a luminat cu răspunsul la această dilemă: nu, nu poate, nici el, nici vreo rudă apropiată, nici vecinul de alături, dar este perfect în regulă să mănânce puiul în discuţie vecinul care locuieşte la două case distanţă.124

Gazda mea la Maşhad nici nu voia să audă despre aşa ceva şi spunea că, după ce pleacă din Iran, oamenii inventează tot felul de lucruri. Dar Nafisi povesteşte cu amărăciune în cartea ei felul în care s-a schimbat Iranul după Revoluţia Islamică şi despre cât de nedreptăţite sunt femeile. De altfel, la două zile după ce am ajuns la Maşhad, au fost interzise măsurile contraceptive. Femeile sunt lovite din nou, dar în acelaşi timp ele încep să devină tot mai influente în universităţi, unde sunt majoritare şi de unde ar putea începe la un moment dat o schimbare.

Înainte să plec din Maşhad, am primit de la gazda mea o statuetă de douăzeci de centimetri, din alamă, care îl înfăţişează pe Darius I, regele persan care a luat bătaie de la greci la Marathon şi care a ajuns până la Marea Neagră. Am înghesuit-o în rucsac, gândindu-mă că era tot ce-mi lipsea din bagaj. Acum o ţin pe birou, o copie ieftină a basoreliefului de la Persepolis. Cu faţa prelungă, nasul ascuţit, Darius cel Mare stă încremenit în faţa mea. A împins graniţele Imperiului Persan în Europa, dincolo de Peninsula Balcanică, la nord de Dunăre. Din Punjab până în Egipt, peste Asia Centrală, Caucaz şi Turcia de azi, Darius controla Drumurile Mătăsii până la Marea Neagră şi Mediterana.

Notă: Mulţumim editurii Humanitas pentru permisiunea de a reproduce acest fragment din volumul „Singură pe Drumul Mătăsii” de Sabina FATI.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *