Dialog exclusiv LaPunkt între Daniel VIGHI şi Cristian Pătrăşconiu.
Cîndva, la începutul anilor 90, se discuta mult – eu cred că prea mult – despre “criza romanului”. Cum priviți acum către această temă, către această dezbatere care a convocat la un moment dat multe energii?
Greu de spus că ar fi fost imediat după revoluție o criză a romanului. În general, după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu marii romancieri ruși și francezi, romanul s-a instalat autoritar în preferințele cititorilor, a fost căutat de librari și editori și, de multe ori, a făcut istorie a tirajelor și a schimbat, ceea ce numesc erudiții nemți, zeitgeist-ul – spirit al epocii, al vremurilor. Lumea, ca zeitgeist, este alta, după ce a apucat să citească Război și pace, sau Crimă și pedeapsă, sau Procesul, sau În căutarea timpului pierdut ori Ulysse-le joycean.
Așa că nici în țara noastră, peste care a năvălit intempestiv libertatea ca bun de folosință obștească, nu romanul a intrat în criză. Criza a fost mai degrabă o criză a ceea ce sociologii numesc statusul scriitorului din comunism, fie el romancier, poet, critic sau autor de proză scurtă. Aici a intervenit o surpare a unor privilegii ascunse. Privilegiul de a vorbi ”liber” sau ”mai liber”, pe la ședințele Uniunii sau prin șopârlele din romane sau poeme. De a vorbi în dodii parabolice și de a critica cu țintă fixă (amintiți-vă dezbaterea despre ”obsedantul deceniu” dejist în plin deceniu al național-comunismului ceaușist, pe formula ”râde ciob de oală spartă”). În vechiul regim exista ceva-ceva libertate de a critica regimul, e adevărat că doar pentru cei cărora cenzura le permitea să scrie despre informatori, despre Securitate, despre grevele din Valea Jiului din anul 1977. Ceilalți nu apucau nici măcar să clipească altfel. Îmi amintesc cum marele editor și admirabilul poet Florin Mugur, în vreme ce îmi citea, ca redactor responsabil la Editura Cartea Românească, manuscrisul volumului de debut Povestiri cu strada depozitului, mi-a spus incomodat: ”Coane, ai două nume cu probleme: comandantul de pompier Nicu și băiatul lui, liceanul Nicușor, îți dai seama ce ai făcut aici-șa, aruncăm în aer debutul, schimbă numele!” N-am priceput, în primul moment care ar fi fost ”cestiunea aruncării în aer”, apoi m-am luminat: antroponimele Nicu și Nicușor erau strâns legate de primul bărbat al țării și de feciorul lui: direct și cât se poate de ”inabil”! De fapt, când am scris povestirile, gândul mi-a stat la banalul oarecare al unei străzi cu un depozit de lemne și cărbuni de undeva. Atât! Am salvat debutul schimbând numele Nicu și Nicușor cu Nelu și Neluțu. Sensul rămânea neschimbat – eram interesat de ceea ce a intuit Monica Lovinescu în cronica de la Europa Liberă, după apariția volumașului: radiografia unei apocalipse gri într-o lume de cacao de dincolo de zidul Berlinului.
O altă criză, pe lângă aceea a privilegierii ”rezistenței prin cultură”, care a dispărut ca un fum de țigară după 22 decembrie 1989, a fost aceea a faptului că, în postcomunism, toată lumea a primit în mod egal libertatea de exprimare, de călătorie, de atitudine. Colectivizarea aceasta a libertății punea scriitorii într-o situație de crizăde status. Se producea atunci un soi de surpare a excepționalismului condiției de scriitor, acesta devenea un om printre oameni, vorba unui celebru romancier. Scriitorul, doar un specialist al vorbelor, așa cum sunt alții specialiști în mânuirea sunetelor, ai imaginilor dar, și mai și, ai matematicii, ai fizicii cosmosului, ai nutriției, ai modei, ai designului de interior, ai managementului, fie el și cultural. Mai mult încă: scriitorul este scos din excepționalismul de odinioară și printr-o aprigă criză a lecturii. Trăim de ceva vreme într-o lume a imaginii, a sunetului, a împerecherilor acestora prin multimedia, de la smartphone, la televiziuni, de la internet la creația pe care acesta o favorizează prin asocieri între cuvântul scris, imagine, muzică. Totul s-a surpat, pe lângă faptul că toată lumea scrie și tipărește în secunda doi a creației, viața însăși a devenit extrem de rapidă, e tot mai greu să cazi pe gânduri în felul vechi, să taci, cum se spune, împreună cu cititorul despre același lucru. Cititorul însuși nu mai are timp să probeze literatura cu care îl îmbii: aleargă în dreapta și stânga de dimineața până seara, cu mașina, cu metroul, cu bicicleta, ca pieton. Posibil ca în agitația asta neodihnită unii să aibe nostalgia unui fotoliu și a unei veioze în care să citească ”cap-coadă” Un veac de singurătate sau poeme ivănesciene despre iarna cenușie a unei zile de amiază într-o sufragerie pustie. Cine mai are timp de așa ceva! Cei care au timp pentru asemenea îndeletniciri exotice, se adună în cete underground, așa cum sunt specialiștii în cosmologie sau aceia care studiază limbile moarte ale civilizațiilor dispărute. Locul scriitorului ca prezență excepțională, ca vedetă, este luat de știriști, de cei care se televizează într-un fel sau altul. Judecata de valoare este bruiată de marketingul agresiv: fiecare scriitor este cel mai bun din lume. Cumperi cartea și vezi că nu-i așa, citești, apoi te încearcă sentimentul celui care cumpără tigaia Dry Cooker Trilogy după prima omletă.
Cu toate acestea, o anume criză a romanului după revoluție poate fi acceptată. Multă vreme, aproape cinci-șase ani, romanul ca întâmplare și daraveră care se întâmplă în imaginarul ficțional, a fost bruiat intens de frumusețea nebună a vieții în libertate și de bucuria de a spune public ce gândești și ce crezi despre lumea din jur. Tentația aceasta a fost urmată de dorința de a face mai mult decât vorba liberă.
Am mai depistat un aspect al crizei: absența literaturii de sertar din anii comunismului cu excepția minunatului roman al lui I. D. Sârbu, Adio, Europa! Ce arată această puținătate a romanelor de samizdat? Înclin să cred că nimeni, cu excepția lui I. D. Sârbu, nu a scris proză radical în opțiune și mărturisire, nimeni nu a mers până la capătul libertății interioare de exprimare față de regimul grotesc cultural în care am trăit. Și asta, probabil, din cauza acomodării prozatorului cu exigențele autocenzurii. Adică să scrii despre Nelu și Neluțu, nu despre Nicu și Nicușor din proprie voință.Astăzi putem rezuma o concluzie amară: aproape nimeni în literatura română nu a scris în anii comunismului fără să ia în calcul șansa de a fi tipărit! Or această grijă poate fi o explicație a absenței romanului samizdat –romanul radical,scris cu gândul doar la libertatea exprimării, fără precauțiuni legate de aprobarea viitoare a romanului de către ”forurile superioare”.
Cînd, de fapt, ar fi just să vorbim despre o “criză a romanului”?
Despre o criză a romanului, dacă există așa ceva, este de vorbit pe două paliere. Primul nivel ar fi să fie acela al crizei modernității în raport cu publicul. Paradoxal, aceasta este o criză ivită din victorie. Și în arta plastică, și în literatura de avangardă, nimeni nu se mai supără pe nimeni, nu mai sunt cu putință saloanele refuzaților și nici Faulkner nu mai este ajutor de zidar pentru că nimeni nu-i poate citi (și accepta!) bolunzeniile epice. Nu mai poți striga satisfăcut că ai epatat burghezii, deoarece aceștia au mare grijă să nu se mai supere pe artă și pe prostiile ei, sunt docili, se minună de cât de reușită este cutare trăznaie și se tem ca nu cumva cineva dintre apropiați, fie ei artiști sau bancheri, sau medici, sau simpli hipsteri culturali să le spună că nu se pricep, că sunt ”rossignol” ca pălăriile din dulapul bunicii, adică demodați și mirosind a naftalină. Această victorie categorică a esteticii moderne a născut o criză de receptare. După marea biruință a venit definitiva indiferență. Chestiunea seamănă cu literatura din estul comunist european: pe când era greu să spui ce vrei, cuvântul și șevaletul aveau greutate. Când libertatea a devenit bun de largă folosință, mulți tineri oftează după Putin sau ISIS. Se pare că e un fenomen natural al mentalului public, așa că ne zbatem degeaba, pot zice unii. Eu cred că, dimpotrivă, democrația fiind o chestie culturală intră și ea în criză cu arta și cu libertatea de care aceasta este legată ombilical. Și asta e bine. Democrația în pericol are șansa revalorizării.
Un al doilea palier al crizei este mai subtil încă, și vine din zonele victorios academice al scrisului creator. Există catedre la universitățile yankeilor care învață cum anume să scrii romane bune, și chiar așa se și întâmplă treaba, uitați-vă câte romane impecabil scrise din punct de vedere creative writing vin din literatura americană. Sunt multe, bine scrise, și seamănă al dracului de mult cu părădăicile din supermarket, acelea din Olanda, ”caută fain” pe dinafară, dar când te apuci să tai din ele și să te îndestulezi cu brânză și slănină, vezi că au gust de nailon. Lasă că și brânza e tot așa. Prin urmare, criza aici este una mai subtilă, simți parcă nevoia de mai puțină știință creative writing, e nevoia de ceva ”zaft” – vorba fie iertatului moș Coabi, crâsnicul de la Radna, care gusta pe la nunți produsele pentru meseni și le probozea pe creatoarele fripturilor estive că nu dau gust cum trebuie. Sau la facerea de cartaboși când, același, petrecea degetul prin produs și-l băga în gură și, după câteva momente, hotără că ”mai trebe ceva”. Mai apoi, la a două judecată, printr-o nouă scufundare a degetului în oala creației, hotăra ce anume ar lipsi. Diferența este că, de multe ori, romanele creative writing nu au un asemenea moș care să dea verdictul la întrebarea dintâi, așa că nu prea știm, dacă ceva nu merge, care ar fi remediul, mai ales că totul este ca lumea. Ca tomatele batave.
Scrieți după inspirație, după dicteu sau, în mod fundamental, după plan, punînd, cum să zic, cărămidă pe cărămidă pe un corp de construcție a cărui structură o aveţi în minte cît se poate de clar din start?
Dragii moșului, și eu multă vreme am scris la plezneală, cu mai puține planuri, n-am avut o teză, am avut doar plăcerea estetică a textului. Nu-i rău asta, dar nu te poți opri aici. Să înveți meșteșugul foarte bine este OK, dar musai să faci ceva cu meseria dobândită. Am fost șăgârt la marii meseriași ai povestitului cu intermitențe date de alte cele: mi-a fost dragă prea de tot revoluția, am participat la tot felul de mitinguri, m-am exersat pe textul Proclamației timișorene. Am suduit prin ziare, m-am indignat peste măsură. Mai apoi am încercat să predau literatura prin universitate altfel. Tare mi-am dorit să pun poemul și proza alături de arta plastică, de film, am vrut, și vreau și acum, să găsesc feluri noi de a stârni pohta lecturii într-o lume care n-o mai are. Am organizat, și organizez, excursii literare pe criterii capitaliste, cu tour-operatori, cu oameni care plătesc ca să meargă pe urmele cutăror romane despre cutare locuri și citesc acolo cu voce de stentor textul literar împricinat. Satisfacția mea este atunci când omul cinstește lectura, literatura și istoria locurilor, prin bani. Adică dă bani să cumpere o carte în lansările neconvenționale din aceste excursii plătite de o zi. Provocare maximă într-o lume în care cartea se vinde greu. Toate astea nu te lasă să stai cât ar trebui la masa de scris, drept este că de câțiva ani m-am domolit, scriu proză dimineață de dimineață și asta îmi dă o satisfacție molcomă. Chiar dacă nu le-aș publica, molcomeala tihnită a scrisului zilnic nu mi-l poate lua nimeni. Ar mai fi de spus și faptul că, iată, de acum, ajuns la o ”frumoasă vârstă” cum spun dedicațiile de muzică populară de la radio Timișoara, am proiecte epice faine pentru următorii ani. Atâția câți or mai fi.
Chiar: am “rezistat prin cultură” înainte de 1989 sau aceasta este mai degrabă o scuză?
Am rezistat, cum să nu rezistăm! Am rezistat atât de mult încât după rezistență au rezultat 2 (două) scrieri samizdat, una a lui Nicolae Steinhard, alta a lui I. D. Sârbu. Nu știu alții cum sunt, dar eu am rezistat prin acomodare, am ascultat seara Europa liberă, am înjurat pe din dos, mi-am tot luat avânt să scriu la Radio Șanț, cum îi spuneau Europei Libere răspândacii, cu ura specifică breslei. Așadar rezistența a fost mai ales o formă de apărare a culturii în numele duios al artei pentru artă pe formula ”tu scrii frumos, partidul închide ochii că nu scrii despre El”. Cât despre cei care mușcau câte ceva din regim, această faptă se petrecea mult peste amărâții de zi cu zi ai literelor române. Adică, tot guvernul și partidul te lăsa (prin aferim de la cenzură) să publici despre grevele minerilor din ‘77 sau cu niscaiva privire binevoitoare despre mareșalul Antonescu, privire pe care, de altfel, nomenclatura o împărtășea la vreme de destindere, pe la party-uri de partid: ”ehe”, ziceau, ”oameni dintr-o bucată și iubitori de țară, și Antonescu, și ăștia ai lui Zelea”. Și o spuneau cu privirea ghidușă pe care o au cuvioșii preoți când căinează păcatele vreunei june cu coapse fierbinți.
Din ce scrieţie proză?Din ce “materiale”? Cum faceţi proză, de la ce?
Fac proză cu materiale luate de prin meleagurile natale, cu numitul Laie Căcăroanța, de pe Valea Moratului din Radna, care avea o căruță mititică trasă de doi măgari cu care venea la ședințele de partid de la cooperativa agricolă de producție Zorii Noi din respectiva localitate din defileul Mureșului, nu departe de orașul muncitoresc Arad. Același, venea cu mijlocul de locomoție pomenit mai sus, și la activitățile Formației de pompieri voluntari, la instrucție sau la balul anual. Deosebirea era că, la Balul Pompierilor, numitul venea cu medaliile în piept. Pe Laie Căcăroanța îl pun în blenderul creației cu marile staruri ale imaginarului ficțional, să zicem cu Don Quijote sau căpitanul Ahabu din Moby Dick, pe urmă, după îndemnurile știute, ”acopăr cu capacul și las aparatul în funcțiune până când obțin o compoziție fină” (cf. http://retete.eva.ro/)
Există multe “bănățenisme” în proza pe care o scrieți. De ce?
Bănățenismele sunt o formă de degustare, e așa ca și când mănânci la nuntă doar din doboș tortul (sau doboș-toarta) limbii literare și, la un moment dat, visezi la castraveciori murați.
Există această direcţie: anume, că fiecare epocă are sau trebuie să aibe romanul său. Dumneavoastră ce credeţi: comunismul românesc are romanul său? Roman, cu majusculă…
Perioada comunistă are reușite de primă importanță estetică. Și nu numai! Până și cei mai aproape de birourile tovarășilor de la Direcțiile de Cultură au avut parte de romane foarte bune: Cronica de familie, Groapa (dacă i-a aparținut lui Eugen), Moromeții, volumul 1. Tineretul a avut și el parte de excelentul roman Toate pânzele sus. Copii s-au putut delecta cu Cireșarii. Cei mai rafinați l-au putut citi pe Radu Petrescu și Mircea Horia Simionescu. Bănățenii au trilogia lui Sorin Titel și Burgtheaterul provincial al lui Livius Ciocârlie. Dacă mă întrebi pe mine, eu scriu cu majuscule romanul Sara al lui Ștefan Agopian.
” Am organizat, și organizez, excursii literare pe criterii capitaliste, cu tour-operatori, cu oameni care plătesc ca să meargă pe urmele cutăror romane despre cutare locuri și citesc acolo cu voce de stentor textul literar împricinat.” Vreţi, vă rog, să detaliaţi? Pentru ce romane și pentru ce locuri în care se întîmplă acţiunea romanelor aţi fost ghid în acest fel, atît de puţin obișnuit?
Am fost cale de o zi pe urmele unui roman uitat, scris viguros, în maniera lui Zola din Germinal, o carte apărută printre ultimele la Editura Fundațiilor Regale care a aparținut inginerului bănățean Virgil Birou. Romanul pe nume Lume fără cer povestește viața și drama minerilor din Anina de la sfârșitul primului război mondial. Și cu toate că era cu proletari și cu năcazurile lor, mai marii criticii literare de după 1947 au criticat romanul din cauză că muncitorii aceia prea suduie tot timpul și vorbesc bolovănos. Criticii visau la personaje proletcultise ca o mâncare de macaroane fără sare. Expediția literară am executat-o și pe linia de cale ferată Oravița-Anina, cea mai veche din țară, cu viaducte și tuneluri pe cale de dispariție prin vrednicia șefilor cheferisti de la București. Am cetit cu Viorel Marineasa publicului în diferite locații narative din roman, la locul revoluției din 1918 de la Oravița,la cazanele de fiert țuica unde s-au îmbătat cătanele venite de pe front cu rromii locului care au profitat și ei de răzmerița lui Bela Kun, ajunsă vremelnic pe acele meleaguri, preț de o noapte. Lecturi am executat și în alte locuri, am exersat aplicații actoricești de care nu mă știam în stare, cu voce înaltă, cu glume, cu invenții, cutare locuri în care ar fi ajuns personajele, pe viaductul de la Oravița, pe la ”pătica” orașului , adică la farmacia din 1780 a unei familii de nemți, pătica-apotheke există și azi sub formă de muzeu. Am constatat că oamenilor le plac povești citite la fața locului. Am mai fost pe urmele unor castele în ruină de pe Valea Mureșului, de asemenea cu lecturi: modelul l-am luat de la nemții din Stuttgart când am fost bursier la Akademie Schloss Solitude – turism cultural de weekend cu lecturi literare.
Cum aţi gîndit că trebuie să predaţi “literatura altfel”? Cum poate fi predată “altfel” literatura?
Simplu poate fi predată literatura (contemporană, în cazul meu) altfel. În primul rând trebuie lăsat bagajul de informații de istorie literară seacă pe seama unor istorii tipărite saude pe net, controlate atent. Mai apoi te poți apuca de literatură, de texte literare, de cununia lor cu muzica, cu artele plastice, cu filmografia, cu scriitori în carne și oase care să dovedească faptul că literatura nu este cimitir. Sau mausoleu. Mai apoi e de mers la festivaluri de literatură, poți să te implici efectiv în susținerea lor, poți să ajungi la târgurile de carte, poți implica studenții în susținerea unei edituri-școală, să facă și corectură, să învețe cum se face redactarea și ce este redactorul de carte. Să faci mai apoi lansări, să te zbați pe chestii de marketing, să ieși cât se poate din amfiteatru. O să spuneți că asta nu e școală, eu zic că este; nu mă eschivez de la predarea clasică, o rezolv cât pot mai bine ca să mă pot apoi apropia de textele literare, ideea este să citim și să nu vorbim despre ce au citit alții. E așa ca și când vorbești despre amor (mai rău, despre sex) în loc să-l practici. Literatura este înainte de toate lectură, ce folos avem să știm tot felul de lucruri savante despre cărți necitite (ce alegi: sexul sau comentariul despre sex?)
Ce “proiecte epice faine” aveţi pentru următorii ani? Este, între acestea, vreunul care, în imaginaţia dumneavoastră cel puţin, să surclaseze tot ceea ce aţi scris pînă acum?
Termin un roman de 800.000 (deocamdată!) semne, intitulat Mort în Patagonia. L-am scris cu o voluptate neegalată de nimic: cu broaștele țestoase din iazul din curte (Florica și Florin) și cu pudelul Sașa în dimineți tihnite pe care le doresc tuturor. Romanul a pornit de la o reverie din pruncie, pe când mă expedia bună-mea la dugheană să cumpăr te miri ce ( by the way drojdia pentru paradisiacele plăcinte haioș-chifli) și întorcându-mă eu după ceasuri de tândăleală pe ulițe, fie-iertata mă întâmpina cu vorbele de dojană. ”da’ pe unde ai stat, Doamne iartă-mă, parcă ai fost la Patagonia”. Mult mi-a plăcut exotismul sonor al numelui, așa că am pornit la maturitatea coaptă de acum spre locul acela, având drept mijloc de locomoție goeleta Speranța din romanul Toate pânzele sus de Radu Tudoran. Expediția este și o alegorie a lecturii ca excursie, pronind de la spusele marelui scriitor Melville care zice, în Moby Dick, că oceanul ar fi să fie o imensă bibliotecă iar balenele au dimensiuni in folio, de la in quarto la in octavo. Așadar lectura ca navigație, nu doar în spații, ci și, cum este normal, în timp, adică în istorie. Ce descopăr prin navigația în biblioteca istoriei-ocean este, înainte de toate, moartea de toate felurile și de toate invențiile posibile.
Mai am un volum de proză scurtă care alătură jazzul, bluesul și vorba ardelenească a emigranților de tip ”A lu’ Americanu” din anii 1908. Sugestia este aceea a numelor lui baci Todor Andrica, octogenarul jurnalist american din copilăria mea din Lipova, care venea ”de la America” pe ulița Zarandului, în primăvara comunistă din anii 1967 cu alt moș, pe nume John Conopan din satul Conop, de pe Valea Mureșului: așadar un jam session ficțional, lexical și stilistic americano-ardelenesc.
