Îmi place să citesc romane istorice – aş forţa o comparaţie (deşi, accept, e vorba totuşi de mize, stiluri, scenarii narative, construcţii destul de sau chiar foarte diferite) şi aş spune că plăcerea lecturii unor asemenea romane (cu nişă largă, dar nu „de nişă”) e comparabilă cu aceea a lecturii romanelor poliţiste.
Dar nu e numai plăcere – e şi un robust respect pentru un gen care a dat cărţi mari. Şi care – viitorul e deschis cu atît mai mult aici, în acest gen – va mai da. Recent, anul acesta în orice caz, m-am delectat cu un Hilary Mantel – „O regină pe eşafod”. (o carte pe care ne-a promis că o va continua, cu accent pe figura marelui „combinagiu” care pune tensiune, rafinament şi multă forţă şi în romanul invocat mai înainte, Th. Cromwell). A propos: H. Mantel este singura romancieră care a primit de două ori prestigiosul Man Booker Prize. Sau, probabil că pe poziţia 1 în topul personal al preferinţelor de gen, cu un a priori vîrf de barcă avans faţă de orice alt roman de acest fel, „Memoriile lui Hadrian”, de M. Yourcenar. Una dintre marile cărţi de literatură, de fapt, ale literaturii moderne şi contemporane. Un manual de artă impecabilă şi de înţelepciune (inclusiv literară).
Lîngă cele două – mai sînt şi altele, poate cu o altă ocazie le voi invoca… – pun şi recentissima mea descoperire: Iulian , de Gore Vidal. E o carte care are deja cîteva decenii de viaţă (1964 e anul ediţiei prime) şi, de asemenea, cîţiva ani de cînd există, în traducere la editura Polirom, în limba română. Un roman cu un personaj central cu adevărat fabulos – împăratul roman, Iulian, cel care a încercat să împiedice răspîndirea creştinismului. Dar şi cu alte cîteva personaje foarte bine conturate – două dintre ele, cei care îl flanchează în multe sensuri pe Iulian, Priscus şi Libanios. Cu aceştia doi din urmă, mai precis, ca un fel de exgeţi care nu cad mereu pe aceeaşi linie interpretativă cu privire la ascensiunea, mărirea şi decăderea lui Iulian, aşa cum împăratul roman le povesteşte pe toate cele trei etape din viaţa sa într-un text care are asemănări de familie numeroase – un motiv în plus să îmi placă – cu magicul roman „Memoriile lui Hadrian”.
Cu intrigă, cu viziune, scris încîntător de un Gore Vidal aflat, la data publicării cărţii, în plin elan de afirmare. (Există opinii conform cărora este cel mai bun roman istoric al acestui mare prozator american). Un roman al unui destin despre care Time a scris în felul următor: „Dintre toate destinele care au populat istoria Imperiului Roman, Vidal nu putea alege unul mai insolit, mai plin de contradictii: un invatat in aparenta placid, dar cu soarta unui conducator militar de neegalat, un ascet ce intoarce spatele ratiunii si se lasa in voia simturilor, in fine, un fatalist ale carui actiuni sint conduse de dorinta de a schimba lumea.”. Un roman despre un împărat care stă la mijloc între două lumi, două mari civilizaţii de fapt – „rădăcini” uriaşe, vii şi inevitabile a ceea ce – în ciuda negaţiilor PC – este azi Europa şi, în bună măsură, lumea occidentală: lumea greacă şi creştinătatea.
500 de pagini şi mai bine. Cu şarm şi nerv. Nici nu ştiţi cînd trec la lectură. Nici nu ştiţi cînd tocmai daţi ultima pagină a cărţii şi o să începeţi să regretaţi că are numai atîtea…
