„Iubito,…. dar chiar îți plac pantofii aceia?”. Strugurii amari și provocările libertății.
-de Martín Fleitas González
Universidad de la República Oriental de Uruguay
Într-o cunoscută poveste a lui La Fontaine, se narează povestea unei vulpi care, după ce și-a dorit foarte mult niște struguri care erau în depărtare, depune întreaga sa inteligență și strădanie pentru a ajunge la ei. Cu toate acestea, strugurii erau prea sus, iar acest lucru a năruit toate încercările vulpii. În fața unei astfel de situații, în cele din urmă vulpea se decide să plece, pentru că, oricum „strugurii trebuie că sunt amari”. Această încântătoare poveste ilustrează anumite comportamente în care indivizii abandonează proiecte, și chiar dorințe, pentru că le cred nerealizabile, înlocuindu-le cu alte proiecte și dorințe pe care le cred ușor de atins. Ceea ce este interesant în această poveste, din punct de vedere filosofic, este că întotdeauna poate apărea întrebarea dacă propriile dorințe, inclinații și preferințe, sunt alese în mod liber sau dimpotrivă, sunt construcții conformiste pe care le elaborăm pentru a ne mulțumi cu ceea ce putem obține.
Așa cum spuneau León Festiger, Paul Veyne și Jon Elster, în linii generale psihicul nostru sau aparatul nostru animic este ghidat de o anumită conservare a coerenței interne între credințele, valorile, dorințele și alegerile noastre[1]. Astfel, coerența între credințele noastre despre noi înșine, alții și lume, pare a avea principala funcție de a-i conferi individului siguranță în fața lumii, evitând astfel apariția neașteptată a unor sentimente incomode sau neplăcute precum teama, neliniștea sau nesiguranța. Totuși, de fiecare dată când un individ își dorește ceva ce nu poate realiza apare o contradicție sau o disonanță cognitivă, așadar se constată o inadvertență între dorințe și realizarea acestora. Confrom spuselor lui Festinger, această criză de coerență internă face posibilă apariția frustrării sau nemulțumirii, pe care psihicul va încerca să o elimine restabilind echilibrul intern între credințe.
Psihicul poate restabili echilibrul prin două mecanisme: pe de o parte, poate recurge la planificarea caracterului, prin intermediul căruia se atenuează durerea, deși acesta nu dispare. Aici apare gândirea, deliberarea conștientă ce îl obligă pe individ să ierarhizeze ceea ce consideră că este mai important și ceea ce este mai puțin important. Așa se face că un bărbat de mai bine de 40 de ani, care deși dorește cu ardoare să joace fotbal, va decide să nu își expună limitările fizice într-un spațiu profesionist, ci, dimpotrivă,va face acest lucru într-o ligă de seniori. Pe de altă parte, psihicul poate recurge la preferințe adaptative sau struguri amari, ce posedă caracteristici remarcabile. Acest mecanism se manifestă pe ascuns, prin urmare psihicul percepe faptul că individul nu este destul de stabil emoțional pentru a putea suporta neliniștea imposibilității îndeplinirii dorinței sale. Drept urmare, psihicul decide inconștient să elimine dorința din planul conștient, stergând, în același timp, dorința nerealizabilă din care provenea frustrarea. Așa se face că bărbatul de mai bine de 40 de ani ce dorea să joace fotbal, după ce nu s-a calificat pentru nivelul profesionist, dintr-o dată, la fel ca și vulpea lui La Fontaine, decide că nu mai dorește să joace fotbal, cultivând astfel o adaptare inconștientă, spre exemplu, argumentând că fotbalul este pentru brute și ignoranți. Acest mecanism, spre deosebire de cel anterior, elimină în totalitate neliniștea, iar acest fapt este un bun indicator pentru a determina când cineva a dezvoltat preferințe adaptative.
Acest concept este utilizat în științele sociale pentru a descrie un tip de comportament specific, dar totuși din punct de vedere filosofic apare imperioasă întrebarea asupra gradului de implicăre a strugurilor amari în luarea noastră de decizii. Să ne imaginăm o situație incomodă în care cineva dorește să intervină într-o situație publică în care este martorul unei scene de violență de gen, în care un soț țipă și își amenință fizic soția. Un individ poate intervenii apropiindu-se, dar ceea ce ne surprinde este faptul că femeia agresată ne iese în întâmpinare pentru a-și apăra soțul, argumentând că: „nu vă privește, e problema noastră”, „în fond el mă iubește”, „a fost vina mea”. Oare asemenea decizii, care sunt luate în contexte opresive sunt libere? Evident că decizia este liberă, dar preferințele și dorințele cu care gândirea decide sunt deliberate sau adaptative?
Provocator este faptul că această mișcare de dorințe ce se manifestă pe ascuns este involuntară, prin urmare nu încetăm de a lua decizii, iar deciziile noastre par a fi libere. Dar stugurii amari atacă înainte de a decide, distorsionează informația cu care gândirea lucrează. Așa se face că mulți indivizi nu utilizează politici sociale alimentare sau de muncă, menținându-și calitatea de șomeri considerându-le neproductive. Așa cum alții nu profită de oportunitățile educaționale sau de asistență sanitară, pentru că, probabil, în realitate aceștia nu doresc să facă parte din societatea civilă și adaptativă, și și-au dezvoltat un alt tip de preferințe capabile de a le diminua frustrările zilnice de a fi discriminați pentru că sunt șomeri, pentru că locuiesc pe stradă, pentru că acasă e tot timpul bătută și pentru că îi e teamă de a fi o femeie divorțată cu copii în grijă etc.
În mod normal ne putem gândi că noi, indivizii, profităm de toate ocaziile pentru că, în esență, suntem auto-interesați, dar în multe cazuri acest lucru nu se întâmplă, pentru că, pur și simplu, unii nu doresc să-și depășească sărăcia endemică sau precară. Oare aceste nevalorificări a oportunităților sunt libere? Cum să ne comportăm în fața unor decizii bazate pe preferințe regresive pentru înflorirea libertății? Ar trebui să stăm cu mâinile în sân atunci când cineva „decide în mod liber” să nu vrea să fie autonom? Spre exemplu, cum știm că nu ne-am ales profesia în funcție de preferințe adaptative de teama de a nu rămâne neangajați? Este evident că în acest ultim caz, este vorba despre pauperizarea științelor umaniste ca opțiune profesională. Dar în linii mai generale, cum știm că într-adevăr ne place ceea ce ne place? Alegerea noastră vestimentară, planurile nostre în legătură cu o viață împlinită (aparent compusă doar dintr-un cuplu monogamic heteroxesual cu copii, casă, curte, mașină și cățel), alegerea noastră alimentară și chiar alegrea locurilor de studiere sau de petrecere a vacanțelor, poate să fie precedată de preferințe adaptative.
În consecință, strugurii amari amentință să ne smulgă tradiționala idee că cele mai intime proiecte de viață sunt în realitate ale noastre, ca urmare acestea adăpostesc bogate provocări pentru conceptualizarea, determinarea și realizarea libertății.[2]
Traducere din limba spaniolă de Raluca Ciortea
[1] León Festinger, Teoría de la disonancia cognitiva, Madrid: Instituto de Estudios Políticos, 1975; Paul Veyne, Le pain et le cirque, París: Seuil, 1976, în special pp. 706 y ss.; Jon Elster, Sour Grapes: studies in the subversion of rationality, Cambridge University Press, 1985, în special I.3.
[2] Pentru o reconstrucție mai completă a discuție filosofice și sociologice despre preferințele adaptative, a se vedea Martín Fleitas, “Experiencias amargas. Sobre las preferencias adaptativas y subversivas de la personalidad”, Sistema, nº 232, Octubre 2013, pp.75-92.
Martín Fleitas González este cercetător al Departamentului de Filosofie Practică al Facultății de Științe Umaniste și Științe ale Educației din cadrul Universității la Republica din Uruguay. Membru în grupul de cercetare interdisciplinar „Etică. Justiție și Economie”:http://