Asocierea cifrei 80 cu vârsta domnului Livius Ciocârlie e pe cât de stranie, pe atât de irelevantă. În anii studenţiei mele nu depăşise cu mult 40 de ani, dar diferenţa faţă de azi mi se pare întru totul secundară. Nu în sensul că atunci profesorul nostru ar fi arătat bătrânicios. Nu, Doamne fereşte. Ci, pur şi simplu, pentru că simţeai, vedeai, realizai că nu aparţinea acelei lumi. Diferea în mod fundamental faţă de întreg peisajul înconjurător. Pentru că politeţea şi discreţia nu erau, în comunism, valori cu trecere, le cultiva într-un mod care le adăuga nu doar o aură, ci şi un contur expresiv în sine, casant şi misterios. Bursa zvonurilor îl menţiona arareori, şi doar pentru a consemna un premiu, o victorie, un triumf. Dar aproape niciodată în Timişoara, ci la Bucureşti.
Din acest punct de vedere, dl. Ciocârlie aparţinea lumii bucureştene încă de pe atunci. Mutarea, la mijlocul anilor ’90, n-a fost decât punerea de acord a datelor de stare civilă cu datele de stare spirituală. Când vorbeam despre viaţa literară, eroii conversaţiilor sale erau, aproape fără excepţie, din Bucureşti ori strămutaţi în Bucureşti: Sorin Titel, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Eugen Simion. Şi alţi câţiva, dinafara lumii literare, dar care alcătuiau un fel de puf metafizic, o conştiinţă a apartenenţei. În rarele momente confesive, şi le asuma cu un aer pe jumătate grav, pe jumătate poznaş – fără a ieşi însă din cercurile concentrice ale înnăscutei subtilităţi, ce-i furnizau straturile de protecţie şi perpetuă inviolabilitate intelectuală.
Îl vedeam publicând cărţi, luând premii, ţinând cursuri, participând la cenacluri literare –, dar nu ştiam niciodată ce face cu adevărat. Când credeam că-şi va consolida reputaţia de critic academic de sorginte poststructuralistă, constatam că deja migrase în zona eseului liber, apoi spre ficţiune, şi de acolo în sfera – în care a şi rămas – a confesiunii sans rivages, în regatul unde cerneala autorilor cercetaţi se amestecă, torenţial şi gingaş, totodată, cu propria cerneală. Dacă Livius Ciocârlie se relevă a fi un reprezentant malgré soi, şi chiar à outrance, al „criticii de identificare”, într-un mod paradoxal şi nepremeditat, acest lucru spune ceva despre felul în care literatura a ajuns, treptat, să înlocuiască existenţa, după ce aceasta părea să evacueze tot mai mult din spaţiul literaturii.
Misterul lui Livius Ciocârlie – pentru că există unul – provine din indeterminarea plină de suspans a gesturilor sale publice şi private. Dac-ar avea mai puţin umor, ar ilustra categoria intelectualului ardelean, grav şi ceremonios, competent şi dominat de convingeri profunde. Dacă şi-ar reprima politeţea, şi ar refuza orice participare publică, s-ar înscrie în categoria Greta Garbo, a izolaţilor voluntari. De aceea, plecând din Timişoara, ştia că se îndreptă spre un loc prielnic stării de anonimat. Eu, unul, am învăţat din aceste oscilaţii un lucru preţios: că anumite lucruri nu se fac. Că există o limită până la care să cedezi, să te complaci, să accepţi compromisul. Cu cât acea limită e mai aproape de modelul Garbo, cu atât mai bine!
În astfel de împrejurări, inevitabil solemne, se obişnuieşte să evoci întâlniri, scene, „faze” (îmbibate, totuşi, în umor) despre cel evocat. Or, tocmai aici e problema: domnul Ciocârlie nu poate fi evocat. Ca şi alţi câţiva dintre prietenii mei, de la Vasile Popovici la Adriana Babeţi, la Marcel Tolcea, Ioan T. Morar, la Daniel Vighi, Gheorghe Secheşan ori regretatul poet Ioan Crăciun, ne-am adâncit atât de temeinic în lucrurile pe care, în mers, ni le-am însuşit de la profesorul nostru, încât a vorbi despre dumnealui înseamnă a vorbi şi despre noi. Ceea ce nu se face. De la domnul Ciocârlie, n-am învăţat nimic după regulile didacticii. Dar „am furat meserie” urmărindu-l, studiindu-l şi admirându-l. Pedagogia lui Livius Ciocârlie e irezistibilă, tocmai pentru că e involuntară. Magistrul nostru nu-şi propunea să ne dăscălească. În schimb, într-un mod oblic, retractil, aproape negator, ni se arăta. Ce am preluat de la dl. Ciocârlie nu e un set de învăţături, ci – n-o să credeţi – un set de refuzuri. Din acest motiv, amintirile cu Livius Ciocârlie nu pot fi redate, fixate, împachetate şi livrate asemeni unor naraţiuni finite. Ele sunt, în majoritate, stări de agregare ale unui flux magnetic imposibil de descris.
Livius Ciocârlie nu dădăcea, nu perora, nu urmărea să facă prozeliţi. Din acest motiv, ni-l imaginam cu greutate în ipostaza de tată. Nu se iubea pe sine, nu-i plăcea să anuleze distanţele, ba chiar cred c-a fost mereu tentat să le extindă. Dar asta presupunea un efort prea mare, aşa încât lăsa lucrurile cum erau. Nu-l interesa să umple, prin multiplicare, Banatul cultural cu variante obosite ale propriei sale oboseli. Se bucura că am înţeles că lecţiile nu pot fi impuse, că modelul nu se predă pe bază de chitanţă, ci prin contaminare. Privind retrospectiv, îmi dau seama că întâlnirile noastre reprezentau o formă ideală de comerţ: negustorul nu se despărţea de propriile bunuri (care nici nu-l interesau prea mult), iar cumpărătorul căpăta acces nelimitat la o „marfă” altminteri inaccesibilă.
Dincolo de experienţele personale, rămâne realitatea operei. Bine, atent stratificată, aceasta se întinde pe un triplu palier. La bază, critica universitară: doctă, fină, trăind din disociaţii şi delimitări, din comparaţii şi recombinări de sensuri. La mijloc, ficţiunea: aluvionară, exsanguă, cerebrală, programatic neemoţională, dar emoţionând tocmai din acest motiv. La suprafaţă: textele confesive, satiric-baroce, exuberante, refuzând înregimentarea stilistică şi curtând intens auto-ironia. Ele sunt materia primă din care s-a născut, pe neaşteptate, un nou continent – al libertăţii totale, al rupturii cu vechea (proprie) lume, al fragmentarismului izbăvitor. Preferaţii lui Livius Ciocârlie nu sunt – şi n-au fost – cei despre care ne vorbea la cursuri, ci autorii neclar constituiţi, veşnic adolescenţi, spărgătorii de geamuri şi sfărâmătorii de dogme, din familia derutantă a lui Cioran şi Gombrowicz. Vidul şi imaturitatea sunt, din acest motiv, temele sale de predilecţie, oglinzi în care-şi proiectează propria nedorinţă de a fi, de a comunica şi de a impune cuiva ceva.
Livius Ciocârlie este un mare scriitor. Afirmaţia sună banal, în lumea noastră invadată de vedete calpe, gureşi găunoşi şi eficace, tranzacţionişti venali şi speculanţi ai gustului public în necontenită prăbuşire. Marele său atu îl constituie unghiul de vedere. Citiţi-l, şi veţi fi surprinşi, electrocutaţi, de fineţea schimbării permanente a referenţilor. Textul său nu e o emisie de cuvinte, ci transcrierea vieţii secrete a unor nesfârşite electrocardiograme ce-i trec prin faţa ochilor. Modulaţiile vocii scriitoriceşti sunt replici – pe fond de oboseală existenţială cronică – la provocările neobositului spirit creator. În vid, în indeterminarea acută ca un blestem, în maturarea imaturităţii Livius Ciocârlie vorbeşte, de fapt, despre singurul lucru despre care nu îndrăzneşte să vorbească: despre iubire. Despre un anumit fel de a lua în posesie lumea: cu delicateţe, cu frică, distincţie, gingăşie şi o insesizabilă, dar uriaşă, frenetică şi fragilă, nobleţe.
Nu ştiu dacă, într-o existenţă anterioară, Livius Ciocârlie a fost Greta Garbo. Dar va fi, cu siguranţă, în următoarea. Însă, oricât ar părea de seducător acest pariu, îi doresc şi îmi doresc să se împlinească mult, mult mai târziu. La mulţi ani, dragă domnule Profesor!
Articol reprodus, cu permisiunea autorului, din revista ROMANIA LITERARĂ.
