Focşani- desenul unei grădini

Undeva, pe o stradă ce doarme în lungile amieze de vară, străjuită de un soare care luminează, egal şi senin, se află ruinele celei mai frumoase grădini pe care am cunoscut-o , vreodată. Nimic nu mai aminteşte, astăzi, de vechiul ei contur. Merii au fost tăiaţi, trandafirii au fost evacuaţi de mâna sigură şi impersonală a celor pentru care florile, vechi şi poate veştede, nu sunt decât un vestigiu irelevant. Ordinea de beton a învăluit totul, o ordine dincolo de care respiră, aproape neauzit, acel trecut pe care eu îl mai pot simţi, în clipele în care de departe, fără a vedea casa mutilată a bunicilor mei, întrevăd acel caier delicat al amintirilor care se ridică, desenat în cer, accesibil doar ochilor mei.

Bunicii mei sunt închişi şi ei în această crisalidă: se prea poate ca şi acum bunica să mai atingă, cu mâinile ei străbătute de vine, ca de o nervură vegetală, spectrul trandafirilor pe care i-a iubit , atât. Se prea poate ca, undeva, în acest cosmos etanş şi nemuritor al fantasmelor, bastonul bunicului meu să fie din nou luat în mâinile sale, pregătit fiind de lungile sale plimbări. Se prea poate ca din fundul grădinii să ajungă până la gard lătratul sonor, mândru şi nedomesticit, al lui Leu, cel care îşi află un mormânt discret în această întindere care nu mai este decât trecut şi amintire.

***

Grădinile Vechiului Regat,iar grădina mea din Focşani era una dintre acestea, nu aveau graţia aristocratică a parcurilor de conace- ele se aflau, suspendate, în acel spaţiu de mijloc dintre oraş şi sat, cuminţi şi modeste, asemeni unei oştiri de soldaţi de plumb.

Grădinile din Focşani şi din vechea Moldovă nu aveau nimic din pedigriul somptuos al memoriei boiereşti- ele erau refugiul în care se distila tihna verii micilor burghezi şi a mahalagiilor. Grădinile de demult nu aveau gardurile de fier forjat ale Apusului şi nici linia sigură trasată de mâna unui peisagist englez- ele erau vegheate, adeseori, de gardurile de lemn cariate, pe care pisicile şi căinii le foloseau drept cale de trecere, spre a trece în nemărginitul imperiu al oraşului.

Dar ceea ce radia din aceste grădini era dragostea care nu se poate stinge niciodată, căci fiecare dintre aceste grădini provinciale şi şui era grădina unor bunici care se încăpăţânau să îşi aştepte nepoţii. O bucurie pastelată, de tablou naiv, colora aceste grădini, în verile în care bunici şi nepoţi, stând pe băncuţele şterse de ploi, priveau, împreună, mersul unui timp ce înseamna o înaintare în moarte, dar niciodată în uitare. Grădinile lui Macedonski şi Anghel, ale lui Gărleanu şi Teodoreanu ajungeau în comunism,ducând cu ele armonia de pluş şi de curcubeu a lumii care a fost.

***
De câte ori închid ochii, alunec din nou pe această stradă şi ştiu că paşii mă poartă, mă îndrumă spre acel gard alături de care mi-am închipuit jocurile de demult. Înainte de facebook şi de televizoarele inteligente, grădina mea din Focşani era acest teritoriu în care oceanele se trezeau la viaţă şi oştirile mele şi ale prietenilor mei se ciocneau, majestuoase. Din Focşani ajungeam în locurile lui Stanley şi Livingstone, urmele mele era urmele lor. Mingile alunecau printre meri şi trandafiri, cerul avea o lucire de smarald şi totul părea că a încremenit, asemeni unei fotografii înrămate.

De câte ori încerc să înţeleg fericirea, ma întorc la acele vacanţe ale celui care fusese şoim al patriei şi pionier în Bucureşti, dar care nu era decât un alt nepot ucenicind în grădina bunicilor: gardul mic al grădinii mele avea puterea să oprească curgerea timpului şi să stăvilească înaintarea informă a progresului care ne asedia cu blocuri.

De câte ori îmi amintesc, din fereastra acestui document pe care îl imaginez se retrezeşte desenul înmiresmat al unei grădini din Focşani- este poate acelaşi desen naiv al raiului pe care Ion Pillat îl evocă în poemele sale, un rai care nu are nimic din sofisticarea teologică a savanţilor, un rai de bunici şi de nepoţi, de câini şi de jucării, un rai al melancoliei simboliste şi al cărării pierdute a lui Alain Fournier, un rai de prăjituri, de dulceaţă şi de şerbet, un rai ce se deschide ca o cutie muzicală, un rai în care intri ca şi cum ai reveni în locul de unde ai plecat, povara anilor este scuturată şi cei morţi îşi redobândesc culorile lor pierdute,un rai în care lungul exil pământesc a ajuns la capăt şi totul va fi la fel cum a fost.

Un comentariu

  1. Desenul unei GRADINI MIRABILE! Felicitari, Domnule Profesor!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *