no images were found
Toronto a fost, între 10 şi 26 iulie 2015, gazda jocurilor sportive PANAM, cu care ocazie s-au organizat manifestări culturale şi artistice, printre care şi „PANAMANIA”. În cadrul ei am vizionat piesa lui Robert Lepage intitulată „887”.Robert Lepage, născut în 1957 în oraşul Quebec din Canada, este un foarte talentat scriitor, regizor şi actor. A făcut studii în Quebec şi la Paris, după care şi-a început o bogată activitate de actor, scriitor şi regizor de film, teatru şi operă. În 1994 a fondat compania „Ex Machina”, al cărei director artistic este şi în prezent.
Lista de producţii cu care a făcut turnee în întreaga lume, ca şi cea a premiilor obţinute e impresionantă. Dintre producţiile anilor 2000, aş menţiona opera „Damnaţiunea lui Faust” de Berlioz-cu spectacole în Japonia şi Franţa şi „1984” a lui Lorin Maazel, montat la Royal Opera din Londra. De asemnenea, a fost solicitat să regizeze spectacole ale celebrului „Cirque du Soleil”, unul permanent la Las Vegas şi altul de turneu. Metropolitan Opera (MET) din New York l-a invitat să regizeze spectacolul „Damnaţiunea lui Faust” (2008), iar între 2010-2012 a pus în scenă tetralogia „Inelul Nibelungilor” de Wagner.
Am dat numai câteva informaţii despre talentatul artist, amănunte se pot găsi, desigur, în bogata lui biografie de pe Internet.
Spectacolul „887” montat de compania „Ex Machina” este un „one man show” autobiografic. Robert Lepage a scris scenariul, l-a regizat şi tot el este şi singurul actor. Titlul „887” se referă la adresa copilăriei autorului, 887 Murray Ave din oraşul Quebec.
Sub pretextul unui poem „Speak White” despre relaţia anglofoni-francofoni, scris în 1968 de Michele Lalonde, poem pe care Lepage nu-l poate reţine pe de rost, autorul analizează cauzele pierderii memoriei imediate -pe care o pune pe seama asaltului tehnologiei digitale la care suntem supuşi- şi ne prezintă amintirile propriei copilării. Aşa facem cunoştinţă cu blocul în care a locuit între 1960-1970, anii „Revoluţiei Liniştite” din Quebec. Blocul este reprezentat pe scenă de un bloc miniatural, iar ceea se petrece în apartamente se vede din exterior, locatarii fiind păpuşi şi umbre. Descrierea locatarilor şi a relaţiilor dintre ei e fǎcutǎ cu nostalgie şi umor. Aflăm de bunica autorului, care a locuit cu ei, suferind de Alzheimer.
Apare în decursul naraţiunii şi un alt personaj, Fred, cu care autorul a fost coleg de studii la Teatru şi care a ajuns să lucreze la radio, coleg căruia autorul doreşte să-i ceară sfaturi în legătură cu memorizarea poemului. Dialogul dintre autor şi invizibilul Fred, în care spectatorul aude numai replicile autorului, fie le talefon, fie în direct -Fred fiind ascuns în decor- sunt, printr-un umor de bună calitate, pretexte de critică a realităţii din mass-media actuală.
Piesa e autobiografică, dar Lepage spune: „Chiar şi această lucrare este un fel de auto-ficţiune. Afirm ‘da, asta s-a întâmplat, dar am rotunjit puţin colţurile’. Cum spunea Picasso, ‘Arta e o minciună pentru a exprima mai bine adevărul’ ”.
no images were found
Referirea este datorată aspectelor politice ale piesei. Tatăl autorului, şofer de taxi, a fost de acord cu ideile asociaţiei FLQ (Front de Liberation du Quebec) înfiinţat în acei ani, dar nu şi cu tacticile folosite. Ideile de suveranitate ale Quebecului sunt prezentate pe rând, incluzând celebrul moment din iulie 1967 când Generalul De Gaulle, în vizită oficială în Canada, a strigat în faţa unei mulţimi francofone „Vive le Quebec Libre”. Robert Lepage nu se declară suveranist sau federalist, ci pune în discuţie, în piesă, ambele poziţii. Dialogurile cu tatăl lui sunt revelatoare. Lepage recunoaşte: “n-am avut intenţia să caut o metaforă în familia mea, dar am găsit una. Şi am aflat şi cât de mult am învăţat despre viaţă şi politică de la tatăl meu”.La sfârşitul piesei, după ce, încercând să memoreze poemul „Speek White”, şi-a amintit de copilărie şi ne-a prezentat-o cu mijloace vizuale foarte ingenioase, iată că, în final, autorul reuşeşte să recite poezia „Speek White” – o puternică satiră a sistemului colonial- într-un mod tulburător şi convingător. Măiestria actorului Lepage străluceşte. Şi poate că este singurul moment în care Lepage, prin felul vibrant în care ne recită poemul, îşi mărturiseşte poziţia politică.
Paralela artă-memorie rămâne în mintea spectatorului după stingerea luminilor. Arta este, de fapt, memorie. Iar eu am reflectat la piesa văzută, admirandu-l din nou pe autorul, regizorul şi actorul de geniu Robert Lepage. Nu m-am putut totuşi împiedica să nu-mi amintesc de momentele dureroase pe care le-am trăit la referendum-ul din 1996. Eram la Montreal şi am votat contra suveranităţii. Venisem în Canada în 1982 şi, jurasem, la primirea cetăţeniei canadiene în 1985, loialitate reginei Angliei. Iar când Jacques Parizeau, primul minstru de atunci al Quebecului, a pus pe seama „etnicilor” înfrângerea la referendum, mulţi anglofoni şi chiar francofoni au părăsit Quebecul. În anul urmǎtor, 1997, am acceptat mutarea cu serviciul la Toronto, deşi m-a durut despărţirea de Montreal şi de limba franceză.
De atunci, în Quebec, regiunea francofonă a Canadei, nu prea s-a mai vorbit de suveranitate. Va reveni oare discuţia? Din păcate, se pare că da….
