Interviu Moni STĂNILĂ: Chișinăul mai păstrează urma bocancilor sovietici

Interviu cu poeta Moni Stănilă

 

Daniela Rațiu (D.R.): Librăria Cărturești a fost plină cu aceia care au venit la lansarea volumului tău la Timișoara, volum apărut la Cartea Românească, ”Colonia fabricii”. Te-ai bucurat de prezența artistului plastic Silviu Oravitzan. Nu doar că a fost acolo, dar a vorbit despre poezia ta, despre volum, într-un mod care ar flata orice scriitor. ”Un text de o frumusețe copleșitoare”, ”dorul omului de cer”, poezia ta este ”căutarea luminii din om, a luminii interioare, Hristosului din ea”. Iată, Timișoara este pentru tine și Silviu Oravitzan.

Moni Stănilă (M.S.): Sunt întotdeauna flatată nu doar de cuvintele lui Silviu Oravitzan, ci și de prietenia noastră. Și el, și doamna Gina Oravitzan sunt oameni deosebiți. Iar el este cu siguranță unul dintre cei mai mari artiști contemporani, nu doar din România. Îi căutăm de fiecare dată când trecem prin România. Ne vedem cu ei cu bucurie. Lucrările lui mă fascinează.

doi unnamed

DR: Trebuie să spunem că lansarea de la Timișoara s-a desfășurat cu mere galbene pe masă, celebrele mere de Baloșești, dacă am reținut bine. Mere care răspândeau un miros de mere ale copilăriei. De ce au fost importante merele în acest context ”poetic”?

Moni Stănilă: Pentru că între mărul dulce de la Baloșești și carte e o legătură puternică. E ceea ce a rămas „viu” de la Alexandru pentru Dan. Legătura lor cumva. Și e fascinant că după aproape 70 de ani noi încă mâncăm mere de acolo. Personal nu am mai gasit soiul ăla altundeva. Thomas, cumnatul meu, spune că e un soi nemțesc foarte bătrân care nici la ei nu se mai prea găsește, pentru că, spune el cu ironie, nu corespunde normelor UE. Sunt de-a dreptul delicioase, nu degeaba vin veverițele să le fure.

D.R:: Timișoara pentru tine înseamnă și Cenaclul ”Pavel Dan”, o legătură veche, un fel de legătură de familie literară. Pentru mulți dintre noi înseamnă mult. Alături de tine au fost Viorel Marineasa, Eugen Bunaru, Ana Pușcaș, Alex Costache. Fiecare dintre ei a vorbit despre tine, despre poezia ta. Pentru Eugen Bunaru, tonul este ”liturgic”, ”creează un topos scriitoricesc care aduce aminte de Sorin Titel”, pentru Viorel Marineasa afinitatea cu Sorin Titel o vede ca pe ceva ”esențial, fundamental, pe care Moni Stănilă reușește să îl prindă”. Pentru mai tinerii Ana Pușcașu poezia ta are ceva surrealist, în vreme ce pentru Alex Condrache poezia ta are forță ”o forță în imagini astfel că te simți luat la pumni”.

Moni Stănilă: Da, spunea Alex Condrache la începutul discursului său că uite, dacă îți inviți prietenii la lansare, auzi numai laude, dar – desigur- o carte așa de intimă cum e Colonia, era firesc să o lansez între prieteni. Pavel Dan a fost un moment esențial în formarea mea și l-am simțit ca pe o familie literară.

DR: Ești foarte legată de Chișinău. Ești ceea ce s-ar putea numi un scriitor responsabil, cu o voce clară. Nu doar postările tale de facebook, ori articolele publicate, dar te implici punctual pe teme/evenimente. Când anul acesta s-au împlinit 75 de ani de la cedarea Basarabiei, notai că ”este o ironie istorică, de proporții foarte mici totuși că se împlinesc 75 de ani de la acest moment istoric exact când are loc al doilea tur de scrutin al alegerilor locale. O ironie și faptul că cei doi candidați rămași în cursă pentru capitală, unde locuiește aproape jumătate din populația țării, sunt unul clar pro-rus și celălalt clar pro-român”. Cum simți Chișinăul astăzi? Ce înseamnă Chișinăul? Ce se întâmplă cu Chișinăul?

Moni Stănilă: Chișinăul e minunat. E o poveste care, din păcate, mai păstrează urmele bocancilor sovietici, însă privind spre cer vezi umbra copacilor. Stau în cel mai verde oraș din Europa. Sub ei sunt case pitice, frumoase, curate, cu flori de jur împrejur. E și cel mai european oraș al Republicii Moldova. Cu parcuri imense, lacuri, grădini. Iar peste tot acest decor tronează basarabenii. Foarte faini, foarte calzi. La Chișinău sunt acasă.

DR: Ai publicat pe blogul tău o scrisoare deschisă în care îți manifestai indignarea în legătură cu cercetările legate de fraudarea examenului de Bacalaureat de la Liceul Traian Vuia din orașul Făget, și asta pentru că spui că ai predat acolo și cunoști situația. Consideri că stabilirea sancțiunilor este ”defectuoasă, părtinitoare, penibilă și coruptă”. În fiecare an asistăm la povești de genul acesta: fraudarea examenelor de Capacitate, Bacalaureat, în fapt o radiografie a unui sistem de educației bazat mai degrabă pe furt?

Moni Stănilă: Am predat în Timiș, nu la Făget. Tot sistemul românesc de învățământ e groaznic. În Timiș mai rău decât în alte părți. Am predat și în Sibiu doi ani. Acolo am fost impresionată de responsabilitatea din școli. Cu diferența că aici vorbim de învățământul preuniversitar. Excluzând Facultatea de Teologie de acolo, care e cea mai bună din țară, facultățile din Sibiu nu sunt încă la nivelul celor de la noi sau cel puțin nu erau. Acum nu mai știu cum e. Ce s-a întâmplat acum la Făget e o pată pe obrazul învățământului românesc și personal le promit celor de la inspectorat că atâta timp cât voi fi vie și voi discuta în public, voi povesti tuturor ce porcărie s-a făcut acolo, o să îi bag în cărți, să se pomenească. În loc să intre în comisie, să pedepsească vârful piramidei, au dat de pământ cu niște învățătoare de la sat. Cică au făcut dreptate. Ce penibil! Comisia a scăpat cu un singur membru sancționat, iar 9 cadre de la sate, care nici măcar nu au fost prinse fraudând, au fost date afară. Îți amintești cred că era vorba în presă de sfaturi date elevilor, surprinse de camerele de supraveghere, telefoane, fițuici plimbate de la unul la altul, ei, bine, toți acei profesori care au fraudat fățiș n-au fost concediați. Asta e dreptate românească. Să le fie rușine! Când am dat licența, la noi în sală s-a copiat cu manualele pe masă. E scârbos. Diplomăritul! Obsesia românilor. Analfabeți cu studii superioare. Asta suntem. În fine…

colonia-fabricii_1_fullsize

DR: Revenind la poezie. Ruxandra Cesereanu notează pe coperta a 4-a a volumului tău că „Narațiunile lirice sau poemele în proză (depinde de perspectivă) ale lui Moni Stănilă fac din cartea ei un text hibrid și experimental, cu miză etică inedită. Este vorba despre o micromonografie rustică a perioadei comuniste, surprinsă în flash-uri decalate pe victime și opresori, unde istoria fiecărui personaj este capturată într-un insectar de vieți-morți-loialități-răzvrătiri-trădări care nu au cum să lase cititorul indiferent. Cartea are alura unui jurnal cu straturi (monologale) străbătut de procese-verbale oficiale care, laolaltă, alcătuiesc un insight percutant asupra istoriei recente a României”. În aceste condiții, ce este ”Colonia fabricii”?

Moni Stănilă: O carte de familie, de istorie personală, de istorie românească, de dragoste, de viață. O carte de poezie, sper!

DR: Căutând pe internet articole despre tine și carte am dat peste un articol publicat de Nichita Danilov care, scriind despre ”Colonia fabricii”, o denumește drept un ”recviem”, mai spune de asemenea că ar fi o poezie ”fracturistă”. Este?

Moni Stănilă: Este foarte dificil pentru mine să vorbesc despre cartea mea. Dar cred că încă nu e un recviem, nu atâta vreme cât Dan e viu, cât eu sunt vie, cât nepoții noștri vor fi vii. Pentru că până la urmă eu sunt Alexandru, Ion și Dan. Legăturile de sânge sunt extrem de importante. Suntem legați peste generații. Nici nu ne dăm seama cât de uniți suntem noi, oamenii, unii de alții. Probabil de aceea Evanghelistul Matei dă în primul său capitol toată genealogia pământească a lui Iisus Hristos. Pentru că putem privi umanitatea ca un mare Om. Tot ceea ce facem are urmări. Resimțim binele sau răul din generațiile anterioare. Le vor simți și nepoții noștri. Deci eu consider că e o liturghie, dar nu una funebră. Sau mai bine spus liturghia în orice situație e o celebrare a vieții, a învierii și e, așa cum îi spune și numele, o împreună slujire. Iar dacă e sau nu fracturistă, nu îmi dau seama. Nu mi-am propus o carte fracturistă, dar așa cum au definit Dumitru Crudu și Marius Ianuș fracturismul, Nichita Danilov e îndreptățit să o considere așa.

DR: Ce este poezia pentru Moni Stănilă?

Moni Stănilă: Cum spunea Silviu Oravitzan: încercarea de a arăta lumii adevărata mea față. A mea ca om mic parte din Omul mare.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *