Tatãl meu era alcãtuit dintr-un material uman aparte, natura sa îngãduindu-i sã perceapã comori în adâncul unde alţii vedeau numai epavele certitudinilor zdrobite. Mã refer aici la efectele naufragiului istoric resimţit de „generaţia pierdutã” din care şi el fãcea parte.
Într-o zi, mi-a zis: „Dacã ar fi sã iau viaţa de la capãt, multe aş vrea sã schimb, dar la un singur lucru nu aş putea renunţa – la rãstimpul petrecut în închisoare”. Atât de tare m-au uimit cuvintele lui încât, pe moment, nici nu m-am gândit sã cercetez: „de ce?”, însã întrebarea a crescut de-a lungul anilor în mine, tânjind dupã rãspunsul pe care pãrintele meu nu mi-l mai putea da. La câţiva ani, dupã moartea lui, un prieten al familiei, Nicolae Balotã, mi-a spus ceva la fel de surprinzãtor: „Ştii tu cã eu am rãmas cu nostalgia anilor de detenţie?” Am avut prezenţa de spirit sã-i cer o lãmurire iar el mi-a declarat cã în închisoare ajunsese la o puritate a sufletului, pe care, la revenirea sa în lume, dupã eliberare, o pierduse. Dupã mai multã vreme de atunci, într-unul din ultimele interviuri televizate, pe care am avut norocul sã-l urmãresc, Soljeniţîn a vorbit despre încarcerare ca despre cea mai revelatoare experienţã din toatã viaţa sa. El a mãrturisit cã în mizeria şi întunericul deznãdejdei, L-a descoperit pe Dumnezeu. „Nu aş fi ceea ce sunt astãzi, fãrã iluminarea lãuntricã trãitã acolo”, a încheiat pe un ton biruitor.
Felul tatãlui de a fi fost inspirã şi acum sensibilitãţile receptive ale celor care nu l-au întâlnit niciodatã. În acest sens, mi-a fost hãrãzitã de curând o întâlnire extraordinarã cu pictorul Ştefan Câlţia. Gabriela Massaci, o fostã studentã de a mea, în prezent directoarea unei galerii de artã din Bucureşti, m-a luat cu maşina, într-o zi, pe la amiazã, şi m-a dus la locuinţa artistului care dorea sã mã cunoascã. De pe strada Spãtarului, am intrat amândouã într-o grãdinã a cãrei alee îngustã se furişa printr-o pãdure de nalbe şi arbori umbroşi, înaintând cãtre faţada unei case vechi, desprinse din alt ev. Gabriela a sunat şi peste câteva clipe uşa înaltã s-a deschis. Pictorul, cu chipul smead, aureolat de pãrul ca o coamã şi de o barbã de un alb strãlucitor, ne-a invitat în atelier. Am pãşit într-o încãpere largã, luminatã de ferestrele mari care iveau deodatã înãuntru baletul florilor de afarã.
Ne-am aşezat, la invitaţia gazdei, pe scaunele pregãtite în jurul unei mese scunde, pe care se aflau douã pahare şi o carafã cu limonadã rece, iar pictorul s-a ghemuit în faţa noastrã pe taburetul cel mai mic.
– Prin 2013, mi-a cãzut în mâini o cãrţulie cu traduceri din poemele lui Rilke , fãcute de Dinu Pillat, a început el sã ne spunã, şi din prefaţã am aflat cã tatãl dumitale, dupã ieşirea din detenţie, şi-ar fi dorit sã fie paznic de grãdinã. Aşa cã mi-am imaginat mai multe oaze desenate în tuş, pe hârtie japonezã, care sã poarte-n ele dedicaţia: grãdini pentru Dinu Pillat.
Cum rãmãsesem mutã de uimire, artistul mi-a întins pe rând, cu gestul recules al celui ce-aduce o ofrandã, tablourile rezemate de zid, în imediata lui vecinãtate. Erau grãdini de pãsãri şi de peşti, grãdini de îngeri, grãdini din care mã priveau, de dupã frunze şi corole, ochi plutitori, liberi de orice-nfãţişare…
– Acestea nu-s grãdini din lumea noastrã, par a veni din rai, am murmurat cu sufletul la gurã.
– Pãi, unde este el acum? m-a întrebat cu o intensitate care m-a zguduit adânc. Eu le-am închipuit anume pentru ca el sã le pãzeascã de acolo.
În toate cele şaisprezece mici tablouri, se desluşea conturul caligrafic al unui drum mai larg, când şerpuit, când labirintic, ori adunat într-o mandala, deschis la cele douã capete întotdeauna.
– Pe calea asta ne-ntâlnim, a spus el tainic, eu şi cu tatãl dumitale…
Atunci mi-am amintit de scena din Evanghelia dupã Ioan, când venind la mormânt, a treia zi, Maria Magdalena vede la început doar cripta goalã şi izbucneşte-n plâns. Dar când se-apleacã sã se uite înc-o datã, ea desluşeşte îngeri în veşminte albe şezând unul cãtre cap şi altul cãtre picioare, unde zãcuse trupul lui Isus. Şi ei i-au zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea le-a zis: Cã au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”. Dar întorcându-şi, pentru-a treia oarã ochii, Îl vede pe Isus, dar nu Îl recunoaşte. Crede cã este grãdinarul. El îi pune aceeaşi întrebare cu cei de dinainte. I se dezvãluie la urmã, când o trezeşte din absenţã, chemând-o, ca din somn, pe nume.
– Eu am simţit cum golul acesta, de care jalea ei, în prima clipã se izbeşte, prinde sã îi vorbeascã, s-o aline, i-am spus artistului, care îmi urmãrise întregul gând rostit cu voce tare.
– Eu am umplut absenţa dintre mine şi tatãl dumitale cu grãdini, a replicat atunci, adãugând: acum am sã vã duc şi-n nişte locuri mai reale.
S-a îndreptat cãtre peretele din faţã şi potrivind tablourile mari pe şevaletele uriaşe, ne-a arãtat pe îndelete şase pânze pictate în ulei.
– Aici sunt grãdinile mele în care îl invit pe Dinu Pillat sã ne plimbãm.
Ne-am apropiat iar mie îmi venea sã-ngenuchez în atelierul lui, în care coborâse harul.
Erau grãdini cu pomii fãrã frunze, învãluite-n nimburi ca de ceaţã, grãdini deschise larg pe mare, grãdini lucind de roua sfântã, şi-n toate lãmureai o cale care ducea spre o luminã crescãtoare ori se-ntorcea de-acolo scãpãtând. Erau pictate nu doar locuri ci chemãri atât de vii, încât mi-aş fi dorit sã le rãspund numaidecât, intrând pe de-a întregul în tablouri.
– Eu nu mã mir cã simţi ce simţi, a zâmbit el. Drumul e personajul meu din totdeauna, iar cei care nu ştiu sã fie cãlãtori prin tot ceea ce fac, în lumea asta, nu vor cunoaşte niciodatã fericirea.
