În noapte
Cina se terminase. Glebov își lingea fără grabă gamela, strîngea meticulos de pe masă firimiturile de pîine în palma stîngă și, ducîndu le la gură, le aduna grijuliu cu limba. Fără să le înghită, simțea cum saliva învăluie lacom și vîrtos ghemotocul minuscul de pîine. N ar fi putut să spună dacă dumicatul acesta are gust sau nu. Gustul este altceva, o noțiune mult prea săracă în comparație cu senzația pătimașă, pînă la uitare de sine, pe care o dădea hrana. Glebov nu se grăbea să înghită: pîinea se topea singură în gură și se topea repede.
Ochii strălucitori, duși în fundul capului, ai lui Bagrețov nu se desprindeau de gura lui Glebov; nimeni n ar fi avut atîta forță să l facă să și ia privirea de la mîncarea ce dispărea în gura altuia. Glebov își înghiți saliva și în aceeași clipă Bagrețov își mută privirea în zare, spre luna mare şi portocalie care se tîra pe cer.
— E timpul, spuse Bagrețov.
O porniră în tăcere pe potecă spre stîncă și urcară pe un drumeag care ocolea dealul. Deși soarele abia apusese, pietrele, care în timpul zilei încălzeau tălpile prin galoșii de cauciuc încălțați pe picioarele goale, erau acum reci. Glebov își încheie pufoaica. Mersul nu l încălzea.
— Mai e mult? întrebă el în șoaptă.
— Mai e, răspunse Bagrețov cu glas domol.
Se așezară să se odihnească. N aveau despre ce să vorbească, n aveau nici măcar la ce să se gîndească – totul era simplu și clar. Pe platforma de la capătul drumeagului se vedeau grămezi de pietre răscolite și bucăți smulse de mușchi uscat.
— Aș fi putut s o fac singur, zîmbi Bagrețov, dar în doi e mai plăcut. Apoi, pentru un prieten vechi…
Cu un an în urmă, amîndoi fuseseră aduși aici pe același vapor. Bagrețov se opri.
— Trebuie să ne lăsăm în jos, altfel o să ne vadă.
Se întinseră pe burtă și începură să arunce pietre în lături. Pietrele nu erau atît de mari încît să nu poată fi ridicate sau mutate în doi, pentru că bărbații care le aruncaseră aici în timpul dimineții nu erau mai vînjoși decît Glebov.
Bagrețov înjură încet. Își zgîriase un deget, curgea sînge. Își presără nisip peste rană, rupse un smoc de vată din pufoaică, îl apăsă pe zgîrietură, dar sîngele nu se oprea.
— Se coagulează greu, spuse indiferent Glebov.
Varlam Şalamov, „Povestiri din Kolima”, volumul 1,
Traducere din limba rusa si note de Ana Maria Brezuleanu si Magda Achim, Polirom, Iaşi, 2015
— Ești doctor cumva? îl întrebă Bagrețov, sugîndu și degetul.
Glebov tăcea. Vremea în care fusese doctor i se părea foarte îndepărtată. Oare chiar existase o asemenea vreme? Prea adesea i se părea că lumea de dincolo de munți și mări e un vis, o născocire. Reale erau doar clipa, ceasul, ziua, de la trezire pînă la stingere; nu se gîndea la ce va fi, nu avea putere pentru așa ceva. Ca toți ceilalți.
Nu știa trecutul oamenilor din jur nici nu l interesa. De altfel, dacă mîine Bagrețov s ar declara doctor în filosofie sau mareșal de aviație, Glebov l ar crede fără să stea pe gînduri. El însuși fusese vreodată doctor? Pierduse nu doar automatismul de a raționa, ci și automatismul de a observa. Glebov vedea cum Bagrețov își sugea sîngele din degetul murdar, dar nu spuse nimic. Imaginea aceasta doar îi aluneca prin conștiință, dar nu găsea înlăuntrul său puterea de a replica și nici n o căuta. Conștiința rămasă, care, poate, nici nu mai era omenească, avea prea puține fațete, iar acum era îndreptată spre un singur țel: să mute cît mai repede pietrele.
— E adîncă, nu i așa? întrebă Glebov, cînd se așezară să se odihnească.
— Cum ar putea să fie adîncă? răspunse Bagrețov.
Glebov își dădu seama că pusese o întrebare prostească și că groapa n avea cum să fie adîncă.
— Aici este, zise Bagrețov.
Dăduse de un deget de om. Degetul mare de la un picior apăruse dintre pietre şi se vedea foarte clar în lumina lunii. Degetul nu semăna cu degetele lui Glebov sau ale lui Bagrețov, dar nu pentru că era înțepenit și lipsit de viață – în sensul acesta, deosebirea era mică. Unghia degetului fusese tăiată, degetul însuși era mai gros mai cărnos decît al lui Glebov. Cei doi bărbați dădură repede la o parte pietrele care acopereau trupul.
— E foarte tînăr, spuse Bagrețov.
Traseră împreună, cu greu, cadavrul de picioare.
— Și ce greu e, observă Glebov cu răsuflarea tăiată.
— Dacă n ar fi fost atît de greu, l ar fi îngropat ca pe noi toți și n am mai fi avut de ce să venim azi aici.1
Îndreptară mîinile mortului și i scoaseră cămașa.
— Izmenele sînt noi de a binelea, spuse satisfăcut Bagrețov.
Îi scoaseră izmenele. Glebov ascunse sub pufoaică lenjeria făcută ghemotoc.
— Mai bine i ai pune pe tine, îl sfătui Bagrețov.
— Nu, nu vreau, mormăi Glebov.
Puseră mortul înapoi în mormînt şi l acoperiră cu pietre.
Lumina albăstrie a lunii ce răsărise cădea pe pietre, pe pădurea rară a taigalei, dînd fiecărui tăpșan și fiecărui copac o altă înfăţişare decît cea de peste zi. Totul părea real într un fel aparte, altfel decît în timpul zilei. Părea să fie al doilea chip al lumii, cel nocturn.
Lenjeria mortului se încălzise la pieptul lui Glebov deja nu mai părea străină.
— Aș fuma o țigară, spuse Glebov visător.
— Ai să fumezi mîine.
Bagrețov zîmbea. Mîine vor vinde lenjeria, o vor schimba pe pîine, poate vor obține și ceva tutun…
