Fericire de scurtă durată

Motto:

,,Trecem, ca acest murmur, la suprafaţa lucrurilor, a noastră, a lumii şi dispărem într-o tăcere ce mai păstrează doar o clipă amintirea sunetului.”

(Monica Lovinescu, Jurnal: 1998-2000)

Ţesut ca o mărturie despre existenţă şi finitudinea ei, despre prozaicul fapt divers ce oferă, totuşi, consistenţă vieţii de familie, romanul Fărâme de viaţă (2011) de Zeruya Shalev îşi surprinde cititorul printr-o compoziţie capricioasă, risipită în timp şi spaţiu precum cioburile unei oglinzi sfărâmate. Destinele protagoniştilor se conjugă cu modelul narativ ales, frânturile de viaţă, delicate şi casante, provocând o neostenită pendulare între prezent şi trecut, uneori până la deplina contopire a celor două repere temporale. Hemda Horowitz şi copiii ei, Dina şi Avner, încearcă să reconstituie cercurile concentrice ale fiinţării lor în această lume, să dea claritate contururilor, să netezească asperităţile dureroase. În acelaşi timp, refac un laborios traseu afectiv, strecurându-se cu dificultate spre centrul pierdut al primei lor familii, ca spre un paradis ale cărui ecouri devin din ce în ce mai îndepărtate şi mai misterioase. Acolo, în inima lumii, se află familia lor de sânge, unită printr-un foc mistuitor, dar incontrolabil încă. E urmat îndeaproape de cercul casei, al noilor familii întemeiate prin căsătorie de către fiecare dintre cei doi copii, la anii presupusei maturizări. Mult mai generoasă şi mai deschisă către lume este familia citadină, a Ierusalimului, cu străzile ei labirintice, alcătuind o vastă reţea de artere ce refac peisajul interior al unui organism viu şi complex. Dincolo de toate acestea, se arcuieşte cercul ţării, marea familie a Israelului, care provoacă reacţii şi dialoguri contrariante, de la calmul sentiment al apartenenţei până la interogaţiile privitoare la relaţiile dintre cetăţean şi stat. Privite în abis, aceleaşi linii delimitează straturile conştiinţei, ale sufletelor tulburate de conflicte şi neînţelegeri intrafamiliale, ce au generat, în timp, resentimente şi răni adânci pe solul otrăvit al vieţii comune.

Naratoarea renunţă la o parte din omniscienţă şi construieşte cu ingeniozitate o lume de o frapantă veridicitate. Hemda, Dina şi Avner devin reflectorii prin ochii cărora se răsfrâng mereu alte faţete, căci, privită în abis, această realitate este opacă, nu permite panoramarea viziunii, iar întregul poate fi contemplat şi înţeles pe deplin abia după ce se culeg cu trudă toate cioburile sfărâmate, care pot recompune, în final, puzzle-ul narativ. În primele capitole, graniţele diegezei sunt difuze, imaginile şi oamenii lor se dispersează sub efectul unei tendinţe centrifuge, motivată de spaţiul viciat al familiei. O rană imensă copleşeste fiecare nucleu familial, prefigurând destrămări iminente. Destinele personajelor se află sub semnul unei tensionante ne-aşezări, sub zodia schimbării. Toţi au conştiinţa devenirii lor şi a celor din jur, dar mai ales Dina îi simte acut şi contrariant efectele.

O viaţă care nu dovedeşte nimic

În această efervescenţă narativă, singura impresie de stabilitate este creată de apropierea Hemdei, mama, deşi toate experienţele vieţii ei par să o contrazică. Ajunsă la vârsta senectuţii, atinsă de trauma unui accident cerebral, Hemda îşi recuperează ani din viaţă, descoperindu-le alte rosturi. Însuşi numele personajului, semnificând pasiune, fericire de scurtă durată, divulgă o existenţă trăită fragmentar, cu nostalgia plenitudinii şi a echilibrului, de care, însă, nu s-a bucurat niciodată. În ultimele zile de viaţă, sub efectul bolii ireversibile, devine o fiinţă duală, o fiinţă-amfibie, care vieţuieşte în orizonturi opuse: aici şi dincolo, presimţind teritoriile morţii; acum şi atunci, într-o glisare derutantă între prezent şi trecut. În stările halucinatorii, stăpânite de amnezie, imaginile feţelor cunoscute se suprapun ca nişte cadre deteriorate de mâna unui fotograf nepriceput. Boala provoacă o regresiune în trecut, într-un timp al copilăriei dominat de un tată mult prea dur pentru o fetiţă. Acum rolurile se inversează ca într-un ironic qui pro quo al destinului, ea devenind copilaşul bătrân şi decrepit al Dinei şi al lui Avner, care se contopesc cu imaginile părinţilor săi. Se identifică, pe neaşteptate, cu copilul vulnerabil de altădată, crescut, în absenţa mamei, de un tată ce o vrea pregătită pentru lumea lor ce se construieşte greu, dar ferm, pe teritoriile acelea bulversate de o istorie agitată, aflate într-o zonă de conflict. Mamei i-ar fi plăcut poveştile Hemdei, dar tatăl vrea acţiune. El este un autentic homo faber animat de un etos al sacrificiului de sine şi al exemplului personal în numele ţării. În timp ce tatăl o doreşte dură şi puternică, încercând să-i croiască un veşmânt caracterial nepotrivit, ea devine tot mai visătoare şi mai temătoare. Pe tabela vieţii ei începe să se înscrie un lung şir de eşecuri, ,,fiindcă are senzaţia că n-a reuşit niciodată să realizeze ceva, că şi-a trăit viaţa pe latura negativă”. Născută într-un loc şi un timp nepotrivit, Hemda a eşuat în toate încercările vieţii sale: ca soţie, ca mamă, ca profesoară şi ca povestitoare. Refuzul de a iubi pe oricine altcineva în afară de Avner îşi găseşte ecoul într-un diptic negativ cu refuzul de a trăi în afara poveştilor ei, sursă a non-acţiunii condamnate vehement de comunitate. Pentru că nu a cunoscut darul iubirii materne, nu i-a stat în putinţă, mai târziu, să-şi reverse dragostea şi asupra fiicei. În schimb, complexul posesivei Iocasta, erupt din straturile abisale ale subconştientului, asemenea unei lave pârjolitoare, îi răneşte fiul cu o afectivitate sufocantă, maladivă, provocând fuga lui de acasă în căutarea unui aer mai respirabil, al libertăţii.

Între aceste episoade regresive ale Hemdei şi rarele stări de luciditate se derulează imaginea vieţii, ca un fir central al romanului, care magnetizează celelalte trecuturi: al Dinei şi al lui Avner. Cioburile sfărâmate se culeg, cuminţi, aşezându-se în spaţiile zimţate ori tăioase, ascuţite ori fin curbate, aşa cum sunt şi întretăierile vieţilor celor trei protagonişti. Peste toate se aştern tăcerile şi amintirea apelor lacului vrăjit, singurul prieten adevărat al Hemdei în anii copilăriei cenuşii din kibbutz. Pe măsură ce visele se adâncesc tot mai mult într-o realitate ce-şi pierde contururile, apar la suprafaţă poveştile ei despre lacul din kibbutz-ul copilăriei. La fel ca apele lacului, se retrage în reveriile de odinioară. Doar pentru ea, în nopţile pustii de iarnă, lacul se metamorfozase de atâtea ori, aducându-şi tainele şi adâncimile ca pe o ofrandă la inima singurei fiinţe care ştia să-l asculte. Sunt istorii ce mărturisesc despre un spaţiu edenic binecuvântat de răsuflarea sacrului, despre apele primordiale cu virtuţi purificatoare ori, dimpotrivă, fatale, căci undele sale sunt blânde şi rele, vii şi moarte, tot aşa cum viaţa şi moartea se întrepătrund în ultimele zile ale Hemdei, purtând-o spre o a treia formă de existenţă. Secarea lacului, în ciuda avertismentelor specialiştilor, capătă proporţiile unei catastrofe ce răpeşte lumii fiorul divin, desacralizând-o. Viziunea animistă atestă gândirea simbolică a copilei ce trăieşte în orizontul sacrului arhaic şi descoperă empiric vechile mituri primordiale, fascinante istorii despre zeităţi ale fertilităţii, izvorâte probabil din panteonul semitic. ,,Forţa lui covârşitoare, supranaturală” e supusă însă de o forţă mult mai puternică, a omului modern, care se obstinează să-i smulgă pământurile fertile din adâncuri pentru a le oferi circuitului agricol. Natura ultragiată se răzbună, pământul se osifică, devine arid şi mistuit de focul turbăriei din măruntaiele sale. Odată ce ritmurile lumii şi-au pierdut armonia şi echilibrul, focul a învins apele, iar mirosul de fum va persista în trupul Hemdei pentru totdeauna. E mirosul mistuirii fără drept de repunere în drepturi a lacului ancestral, iubirea vieţii ei. Amintirea bătrânului lac supravieţuieşte în poveştile sale, prin care ea încearcă să refacă tradiţia orală a vechilor povestaşi. Dar auditoriul o dezavuează, nu-i înţelege naraţiunile, le consideră deprimante, ciudate. În realitate e vorba despre un fantastic magic altoit pe o imaginaţie fertilă ce şi-a refulat singurătatea în preajma lacului, în vegetaţia şi locurile sale adesea rele, bine păzite de mâluri înşelătoare. Pe de altă parte, este şi o povestitoare fără texte, pentru că refuză să le scrie, iar caietul care ar trebui să le închidă în sine rămâne gol, ilustrând vidul unei existenţe rumegate de eşecuri. Neputinţa de a scrie îşi găseşte explicaţia în absenţa cuvântului întemeietor, primul, scânteia capabilă să prindă în sine o întreagă viaţă şi să-i dea coerenţa pierdută. Inima lacului viu s-a cuibărit în ea cu toţi copiii lui, peştii. Poate că lacul este şi singurul martor al sfârşitului Hemdei, descifrând titlul romanului, căci, ultimele fărâme de viaţă, ultimele energii vitale nu duc spre pragul dintre existenţă şi moarte, ci înspre o stare vegetativă în care nu mai există decât trecutul.

La sfârşitul vieţii, Hemda învaţă să-şi fure timpul, să-l păcălească. Profitând de distorsiunile în timp şi spaţiu permise de rătăcirile afecţiunii sale, ,,se vizitează în diferite staţii ale timpului ei, rămânând mai multă vreme acolo unde doreşte”. Ignoră degradarea fiziologicului, pielea zbârcită, părul rar, atrofierea membrelor, acestea rămânând imagini deplorabile oglindite doar în ochii celorlalţi reflectori, care-şi întrevăd propria condiţie precară. Spiritul Hemdei nu jalonează doar între trecut şi prezent, între lumea sacră şi cea profană, ci şi între toposurile unei geografii spirituale: kibbutz-ul copilăriei şi Ierusalimul familiei. Nu resimte regrete după viaţa palpitantă din comunitatea kibbutz-ului, unde se elogiază datoria, considerându-se a fi superioară simţămintelor. Mereu aflată într-o competiţie pe care nu şi-a dorit-o niciodată, remarcându-se la antipodul tatălui, ea rămâne nesupusă la conştiinţa comunităţii. Sentimentul dezrădăcinării este cu atât mai tumultuos pentru toţi membrii familiei cu cât periferia Ierusalimului nu le oferă decât un spaţiu înghesuit unde sunt nevoiţi să-şi caute, ca nişte neiniţiaţi în problemele casnice, resursele afective şi de comunicare. Totuşi acesta e momentul constituirii adevăratei lor familii, ce se va transforma într-un proces îndelungat şi sinuos cât viaţa Hemdei, un proces în care vor descoperi treptat semnificaţia gesturilor mărunte, aparent simple, dar devenite ritualice prin repetare. Abia trecerea timpului a adus cu sine înţelegerea necesară, căci la sfârşit, între poveştile părinţilor ei şi ale copiilor, simte fericirea de lungă durată a iubirii fraterne: ,,niciodată până acum nu s-a simţit atât de iubită, căci dacă se iubesc unul pe celălalt, dragostea lor trece prin trupul ei”. Paradoxal, moartea ei, cu toate etapele ce au anunţat-o, permite însănătoşirea familiei.

Realităţile şi fanteziile Dinei

Al doilea personaj reflector al romanului, Dina, primul copil al Hemdei, suferă din pricina unui deficit de afectivitate, accentuat de înstrăinarea de propria-i fiică, Nitzen, ajunsă la vârsta adolescenţei. Încearcă să depăşească zidul de ostilitate şi glacialitate ridicat de tânără, căutând un refugiu în amintirile lor comune, ca un pandant al unităţii de altădată, răscolite de succesiunea vârstelor. Dina are sentimentul amar al fericirii de scurtă durată ce defineşte relaţiile dintre mame şi fiice, dar înţelege că Nitzen îşi construieşte propriile cercuri ale existenţei, că fiicele au nevoie de experienţe personale pentru a-şi defini identitatea, iar locul părinţilor se modifică abia perceptibil. De aceea învaţă să fie mamă pentru fiecare vârstă a tinerei ce creşte vertiginos sub ochii ei, compensând efortul cu refugiul în trecut. Pornind în căutarea timpului lor pierdut, Dina ,,se concentrează prea mult pe reconstituirea trecutului”, până în punctul în care riscă să pună în pericol fragilul echilibru dintre amintiri şi dorinţe.

Focul interior, blestem al întregii familii, o mistuie cu ,,forţa legendară a maternităţii”. Cuibul cu ouă de porumbiţă de la fereastră îi zvâcneşte adâncile nostalgii ale unei sarcini gemelare din care s-a dezvoltat doar embrionul feminin, celălalt intrând în involuţie. În stadiul acela embrionar, în plină gestaţie, s-a produs un accident, fisurând echilibrul lumii. Ar fi putut da naştere copiilor ce ar fi refăcut, în ochii şi inima ei plină de iubire, unitatea perechii primordiale. O vocaţie demiurgică bine camuflată în peisajul banal cotidian îi stârneşte dorinţa de a mai avea un copil, un băiat care i-ar reda viaţa şi fericirea maternă. Imaginea lui Nitzen şi a prietenului ei, ,,îmbrăţişaţi asemenea unor fraţi gemeni în pântecele mamei”, îi agravează regretul şi pătimirea. Conştientizează schimbarea şi golul lăsat în urma pierderii. Ajunsă în pragul nebuniei, începe să-şi construiască o suprarealitate în mâlul căreia supravieţuieşte, crescând băiatul ce nu s-a născut niciodată.

Motivaţiile psihologice ale actelor Dinei sunt mai complicate. Aşa cum viaţa mamei sale a fost un şir de eşecuri, a ei a suferit o triplă dramă a respingerii. Mai întâi a respins-o propria mamă, ce nu şi-a dorit niciodată o fiică şi nu a simţit decât repulsie la atingerea ei. Cel de-al doilea care a părăsit-o temporar, lăsând-o singură în perioada sarcinii, a fost soţul, Ghideon. Renumit fotograf în presa Ierusalimului, acesta are un alt mod de raportare şi de percepţie a realităţii. Pentru el, imaginile se transformă în afecte, în emoţii. Pentru el, aparatul de fotografiat, pe care-l poartă mereu la piept, e centrul lumii. Dorinţele Dinei îi rămân ininteligibile. A treia respingere dureroasă îi deviază traseul profesional. Profesorul David Emanuel o alege la catedra universitară pe Orly, amanta lui şi cea mai bună prietenă a Dinei, deşi toată lumea ştie că cea din urmă este mult mai valoroasă. Pentru Dina, gestul înseamnă o jignire de neiertat, cu atât mai mult cu cât sădeşte incertitudini, neîncredere în sine şi o periculoasă inapetenţă vitală.

Încercând să depăşească traumele trecutului, ea se refugiază într-un păienjeniş de fantezii. Trecutul e în mâinile sale, asemenea unei pânze unde poate aşterne orice ficţiune: ,,Trecutul i se înfăţişează ca o pânză albă întinsă pe un şevalet, abandonându-se în mâinile ei.” Dacă acest trecut poate genera realităţi multiple, lumi paralele proiectate în viitor, există, în viziunea Dinei, mai multe trecuturi explorate cu aviditate, recurgând la valenţele expresive ale cuvintelor. În jocurile ei de imaginaţie, reconstituie un trecut care n-a existat vreodată, dar constată că e eteric şi i se scurge printre degete în clepsidra realităţii: ,,cât de greu e să distingi între realitate şi fantezie când folosesc acelaşi limbaj”. Cuvintele din lexicul realităţii destramă obstacolul dintre real şi imaginar, lăsând în urmă lumi volatile şi incerte. Îngrozită că ceasul biologic îşi arată adversitatea, este străbătută de gândul sinuciderii, cu sumbre presimţiri, ca o posibilă alegere. Reiterează în imaginar motivul lui Icar, unica soluţie eliberatoare. Salvarea din această formă de existenţă incongruentă vine într-un moment de delir al Hemdei, putându-se materializa în gestul înfierii unui copil. Din acea clipă, Dina începe să traseze aproape inconştient, invizibil, cercul viitoarei realităţi în care un nou suflet, băieţelul din stepele îngheţate ale Siberiei, îşi va găsi un înveliş cald, germinativ şi protector. Fantezia riscă să devină realitate.

Problema alegerii o preocupă pe Dina în toate cadrele existenţei sale. În plan personal, între dorinţele soţului şi copilul ce va fi adoptat, ea alege copilul, iubirea dăruită necondiţionat unui suflet nedorit de mama naturală. Singurul care o încurajează, în mod neaşteptat, este Avner, fratele ce-i răpise întreaga iubire a mamei. Gestul lui e reparatoriu, compensând anii de tăcere şi de incomunicare, toţi acei ani în care el s-a sustras mereu din faţa greutăţilor familiei lor. Într-un interludiu al romanului, menit să reînnoade firele relaţiilor compromise, amândoi retrăiesc fericirea de scurtă durată a adevăratei fraternităţi, aşa cum o gustaseră în adolescenţă, după părăsirea kibbutz-ului. În celălalt plan al vieţii, ea hotărăşte să se dedice, după 20 de ani, finalizării tezei de doctorat pe tema expulzării comunităţilor de evrei sefarzi din Spania. În comunitatea academică deschide o dezbatere privind raportul dintre credinţă şi familie, căutând să deceleze factorul de stabilitate al unei naţiuni. Concluzia Dinei este aceea că alegerea credinţei şi, implicit, a pribegiei, presupune dispersarea familiilor, dar are drept efect pozitiv păstrarea identităţii naţiunii lor.

Şi totuşi, Dina nu eşuează. În cazul ei, semnele dau greş. Îşi redescoperă luciditatea şi îşi înfruntă soţul cel rece, protejat mereu în umbra unei carapace intangibile. Împreună, trăiesc la Marea Moartă o iubire ritualică, iar actul erotic va insufla, dacă nu viaţă nouă în pântecele ei, cel puţin speranţa aflării undeva, pe lume, a unui copil abandonat. Sentimentul comuniunii sacre reface imaginea cuplului adamic, ,,preschimbându-i pentru o clipă într-un cuplu de zei”. Paginile de lirism radiază dincolo de lumesc şi convenţional, tentează limitele cunoscute, dând un fior metafizic clipei unice când miracolul se arată ca o posibilitate. Locul ales nu simbolizează moartea iubirii lor, aşa cum se teme Dina, ci prevesteşte sfârşitul Hemdei, care se va reuni cu lacul ei spiritual în ziua întâlnirii copilului la celălalt capăt al lumii. Într-un moment emblematic, gheaţa întâlneşte focul, iar gerul din pustietatea Siberiei, atât de bine articulat pe sufletul lui Ghideon, înmoaie focul mistuitor din inimi şi din pământuri. Mişcarea fremătândă a Dinei, asemănată cu o mireasă în canadiana ei de un alb imaculat, evocă o hierogamie desfăşurată sub o hupa nesfârşită de zăpadă, fotografiată cu aviditate de Ghideon.

Avner şi vrejul de fasole

Avocatul beduinilor într-o lume lipsită de transhumanţă, specializat în apărarea drepturilor omului, cu procese la Curtea Supremă, figură mediatizată în peisajul public israelian, Avner, cel de-al doilea copil al Hemdei, se străduieşte să-şi ascundă de ochii lumii fragilitatea şi vulnerabilităţile. Considerat de propria-i mamă sufletul ei pereche, asupra lui s-a revărsat întreaga afecţiune, devoratoare precum apele lacului secat. Personalitatea asfixiată în copilărie a resimţit o atracţie inexplicabilă pentru autodistrugere, accentuată de lipsa iubirii din partea tatălui şi de obsesia corporalităţii grele. La fel ca Dina, Avner suferă o transformare radicală, cu efecte decisive asupra vieţii de familie. Începuturile sale aduc ceva din străvechiul complex al lui Oreste, fiind pe punctul de a-şi lăsa mama să moară în timpul crizei cerebrale. Sentimentul de uşurare îi creează însă o stare de vinovăţie, de parcă întregul cosmos ştie că ,,lângă ei e un fiu care nu-şi iubeşte mama”. Focul lui Avner este iubirea, principiu generator cosmic pe care nu l-a cunoscut niciodată cu adevărat. În tinereţe a trăit fericirea de scurtă durată a fiului fugit de acasă în braţele a ceea ce credea că reprezintă iubirea, dar s-a dovedit apoi doar o capcană, prin căsătoria cu o femeie ce i-a lăsat un lanţ de amintiri amare şi acel penibil sentiment de vinovăţie din cauza a tot şi a toate, întreţinut de ea cu o sadică voluptate. Distanţarea e inevitabilă, iar din cercul familiei îşi extrage sufletul, asumându-şi doar un rol rutinant: ,,Oare există vreo cale de ieşire din cercul ăsta blestemat…?” Nici fericirea resimţită de experienţa paternităţii nu-i înseninează viaţa, deoarece trebuie să armonizeze dorinţele şi aşteptările celor doi fii de vârste diferite.

Preocupat de gândul morţii, îşi atinţeşte cu interes privirea asupra cuplului din spital, adulmecând cu toţi porii mirosul şi chipul iubirii, al dragostei vii, izvorâte dintr-o sublimă reciprocitate. Ar cerşi ca iubirea ei să se răsfrângă şi asupra lui, dar n-ar fi decât un sentiment de împrumut, de avarie, ce nu i s-ar potrivi niciodată. Dintr-o curiozitate insaţiabilă şi un strop de voyeurism, prinde fiecare frântură de conversaţie, fiecare gest emanând de iubire şi tandreţe. Datorită vocaţiei sale teatrale, dovedite adeseori în sala de judecată, creează scenarii imaginare, construieşte decorul vieţii celor doi străini, le distribuie rolurile, se îndreaptă tot mai ferm spre teritoriul lor privat, care-i rămâne, deocamdată, inaccesibil. Trăieşte el însuşi în centrul acestui construct fictiv, într-o propunere de viaţă ce nu-i aparţine. La început e doar o himeră, iar ea, femeia mirosind a iubire în stare pură, se asemănă cu o fata morgana. Îşi revendică dreptul conferit de calitatea lui de martor al iubirii lor în ultimele ceasuri de viaţă ale bărbatului, dreptul de a iubi şi de fi iubit cu aceeaşi intensitate. Nu înţelege încă ce plan al destinului îl ghidează, care e finalitatea căutării sale. Adună informaţii cu instinctul unui detectiv, deşi evidenţele sunt uneori chiar sub ochii săi, protejate de amănuntele cele mai fireşti. Curând, îndrăgostiţii din spital capătă identităţi: Rafael Alon şi Talia Franko, intelectuali preocupaţi de cercetarea universului şi a creaţiei. Tragedia însă avusese loc chiar în ziua întâlnirii lor în spital, boala incurabilă răpindu-l pe bărbat de lângă iubita sa. În intimitatea căminului Taliei, cu spectrul morţii pe fundal, Avner receptează o istorie la fel de contorsionată, cu despărţiri şi regăsiri, o istorie în care el nu-şi are locul, deşi încearcă să şi-o aproprie. Nu e decât o altă ,,poveste de viaţă”, o altă fărâmă de viaţă, despre o iubire fatală, devoratoare, cu doi actanţi ce sperau să recupereze timpul mort. O secţiune din conferinţa Taliei îi oferă măcar răspunsul la întrebarea privind cauza nevoii sale de iubire: ,,amprenta creaţiei, radiaţia primară”, acel ceva ce înfruntă scurta durată a fericirii omului. Pentru Avner înseamnă însă mai mult de atât. Pătrunde în existenţa lor, trece în ţinutul interzis, explorează amintirile altora. Dintr-o altă conferinţă reţine că ,,E mult mai uşor să-ţi aminteşti imagini decât idei sau cuvinte (…), de aceea în creierele noastre se formează adevărate palate de amintiri, iar noi ne plimbăm din când în când prin acest spaţiu pe care l-am creat…”. Interpretând parcă rolul neastâmpăratului personaj de basm, avocatul colindă palatul de amintiri al unor străini pentru a cerceta misterul iubirii. Pe Talia o divinizează, comparând-o cu o zeitate a iubirii, imaculată prin suferinţa pierderii.

Finalitatea experienţei sale i se dezvăluie ca o soluţie salvatoare din mijlocul unei căsnicii alienante. Îi dă puterea de a părăsi spaţiul rănilor umilitoare, de a renunţa la o existenţă artificială. Amprenta întunecată a apelor moarte îl urmăreşte ca o fatalitate, lăsându-i impresia că drumul vieţii este străbătut, de fapt, într-un tren al morţii. Într-un periplu rătăcitor prin realităţi şi iluzii, are senzaţia că trebuie să dea seamă în faţa unui tribunal ad-hoc al familiei, cu Hemda şi Dina în rolurile judecătoarei şi al avocatei acuzării. Resentimentele faţă de sora ce i-a răpit dragostea tatălui se risipesc. Interogaţiile sale se convertesc acum în dialoguri nocturne cu ţara aflată într-o zonă de foc, căreia îi ţine adevărate lecţii de morală despre condiţia cetăţenilor ei. Chinul interior doar mama ştie să-l observe: ,,Îşi vede în faţa ochilor fiul, învârtindu-se de ani întregi prin lume în cercuri din ce în ce mai strânse, greoi şi înfrânt, nemulţumit, cu ochii frumoşi stingându-i-se încet-încet pe chip ca două lacuri muribunde”. Dimensiunile iubirii i-au rămas enigmatice, complexul de trăiri fiind greu de măsurat, de cuantificat: ,,Dimensiunile iubirii sunt la fel de ascunse privirilor omului precum dimensiunile divinului”. Primul cerc al lui Avner este, de fapt, cel al iubirii.

Fiecare dintre cei trei reflectori ai romanului tânjeşte după dragoste şi cuvinte mângăietoare. Sentimentele au fost păstrate în secret, în tăcere, dintr-o greu de înţeles convingere că rezervorul cuvintelor a secat, că totul a fost deja rostit. Dar lumea e plămădită din cuvinte şi din sunete, nu din lucruri. Aşa e şi cartea Zeruyei Shalev: densă ca apele lacului Hemdei, abundentă precum constelaţiile de semnificaţii născute din cuvintele ce întemeiază lumea epică.

Zeruya Shalev, Fărâme de viaţă. Traducere din limba ebraică de Ioana Petrindean. Iaşi: Polirom, 2012