Am fost recent, pentru trei săptămâni, la San Diego, în vizită la copii şi nepoţele. Nu voi face un „Jurnal de călătorie”, am rămas cu o averisune pentru genul acesta de când eram elevă şi, la teze şi examene, ni se dădeau de analizat gramatical fraze lungi şi complicate din „România Pitorească” de Al. Vlahuţă. Ce vremuri!
Dar câteva mici detalii „spumoase” tot o să prezint, pentru informarea cititorilor despre ce se mai întâmplă în acest minunat oraş din sudul Californiei, San Diego, aflat la 15 km de graniţa cu Mexicul.
Primul şoc, când vii din iarna Torontonianǎ (care anul ǎsta a durat pânǎ la 30 aprilie): soare, palmieri, oameni zâmbitori, în pantaloni scurţi, care te-ntreabă: „De unde vii”? „Din Toronto, din iarnă!” Mulţi ştiu cum e cu iarna, unii îţi zâmbesc cu înţelegere: „Păi eu sunt din Chicago, de asta m-am mutat aici”.
Mi-am închiriat maşină, acolo nu sunt mijloace de transport în comun. Prima călătorie a fost la o agenţie AAA (American Automobil Association), unde, cu legitimaţia fiului, am obţinut pe gratis un munte de hărţi. „Luaţi, Doamnǎ, hărţile, că, în ciuda GPS-ului, la noi vin o mulţime şi ne cer hărţi!” mi-a spus tinerelul de la ghişeu.
San Diego este un oraş prietenos, unde însǎ n-a mai plouat de un an. Drept care, când am fost cu copiii într-o vizită la nişte prieteni ai lor, am aflat că guvernul îi ajutǎ cu fonduri pe proprietarii caselor pentru transformarea grădinilor în aranjamente de roci şi nisip, cu cactuşi rezistenţi la secetǎ. Am mai aflat şi cǎ, pentru economie de apǎ, în California maşinile se spalǎ cu chimicale şi existǎ servicii de curǎţat maşinile acasǎ la client, pe bazǎ de abonament.
Tot pentru a nu se risipi apa, la restaurante esti întrebat -cu scuze din paretea chelnerului- dacǎ vrei sau nu apǎ, ca sǎ nu ţi se umple degeaba paharul.
Oceanul e maiestuos, iar oamenii profită în toate felurile de el. Unii fac „surf” de la 6 la 8 dimineaţa, după care se duc la serviciu. Alţii se duc în fiecare seară să admire soarele care, spre deosebire de Atlantic şi de Marea Neagră din România, apune în ocean. Mulţi înfruntă vântul sau racoarea de dimineaţǎ (cam 17 grade) şi merg în picioarele goale pe plajă, la malul apei, ca să culeagă scoici sau sǎ facǎ jogging.
Autorutele sunt aglomerate la orele de vârf, dar nimic nu se compară cu celebrul 401 din Toronto, despre care se spune cǎ ar fi cel mai ocupat de pe continent, care are numai 2 anotimpuri: 1. iarna şi 2. perioada de reparaţie!
Pǎrculeţele pentru copii sunt bine amenajate. În timpul săptămânii sunt pline de cărucioare identice şi de persoane tinere (nani) sau în vârstă (bunici) care însoţesc copiii la joacă. Aceste „nani” sunt de diverse naţionalităţi şi dialoghează cu bunicii de aceeaşi naţionalitate, vizitatori la nepoţi, care nu ştiu engleză. Am întâlnit un bunic din Rusia, cu nepoţelul, care vorbea în parc pe ruseşte cu o nani, care era cu o fetiţă. Credeam că-s rude. Nici gând! Bunicul nu ştia o boabă engleză, nepoţelul lui avea o tricicletă la care aspirau toţi copiii, inclusiv Talia (mea), care a ştiut să-i facă ochi dulci nepoţelului rus şi a avut tricicleta în 2 timpi şi 3 mişcări! Fără urlete.
Treaba cu urletele copiilor e curentă acolo, ca peste tot de altfel! Da, dar în ziua de azi, urletele se combat prin metode total diferite de cele pe care le ştiam eu. Am învăţat acuma când ai voie sǎ lauzi copilul şi când nu, ca să nu devină narcisit. De asemenea, copilul nu trebuie stresat cu negaţia „nu”, ci, când ceva i se interzice, trebuie să i se ofere instantaneu o alternativă. În general, copilul trebuie lăsat „liber”, nu „îngrădit”. Poate cǎ metoda e bunǎ, vom vedea, în educaţie rezultatele apar dupǎ mulţi ani!
Ar merita să mai menţionez întâmplarea de la întoarcere: avionul a avut o defecţiune tehnică şi pasagerii au fost transferaţi pentru un zbor a doua zi. Am primit 2 vouchere -pentru cursa dus-întors de la aeroport. A doua zi, la 5 dimineaţa, a venit cursa şi m-a luat, un van, mai erau doi pasageri -care locuiau aproape de mine, erau din Quebec-city, asa cǎ, fericitǎ, am vorbit cu ei în franceză. Aveau o fiică tot profesoară la Universitatea din San Diego, ca fiul meu. Când să coborâm din van, eu le zic că sunt din România, şi ei mă întreabă, în româneşte: Din ce oraş? Din Bucureşti. Ca ei! Ajunşi în avion, aveam locuri alături. Ce Quebec-city? Bucureştiul să trăiască! Şi San Diego!
