Cei mai mari ipocriţi se nasc din scris

Unii spun că scriu complicat. Îmi place să cred că nu e adevărat: că orice scriere implică, în aprecierea ei, judecăţi de gust. Poate să îţi placă sau nu. La fel de bine, cred că un scriitor trebuie revizitat, pentru a putea fi revizuit. Nu îmi place ce scriam în urmă cu câţiva ani. Nici măcar nu mai sunt aceeași. Uneori, nu îmi place nici ce scriu acum. Iubesc însă faptul că am scris şi am folosit tot ce am scris ca să şlefuiesc, dincolo de toate, o conştiinţă morală. Iată un lucru cu adevărat complicat, pe care foarte puţini îl au. Iar despre lucrurile complicate, trebuie să vorbeşti simplu. Aşa cum intenţionez să fac acum.

În lumea noastră, a interpetărilor, a condeiului, a setei pentru rigurozitate, dar a imposibilităţii de a o practica printr-o ştiinţă exactă-căci nimic în afara vieţii unui autor nu este exact într-o scriere, caruselul se învârte mereu: e replica dintr-un film foarte drag mie, care reia, în câteva cuvinte, tot ce trăim de fiecare dată când ne punem înaintea celorlalți prin scris. Ultima dată, caruselul meu a început să se învârtească în sensul invers acelor de ceasornic: cu cât am scris mai mult, cu atât mi-a părut că ştiu mai puţin despre lume. De ce? Pentru că lumea începea să se comporte în sensul total opus aşteptărilor mele. Cred că un intelectual onest este acela care îşi asumă şi practică tot ceea ce scrie. Sunt însă atâţia oameni care de după perdeaua intelectualităţii scriu despre moralitate, viaţă bună, onestitate sau dreptate, manipulând imagini despre sine şi despre cei din jur fără nicio durere de cap. La finalul numărului lor, sunt adoraţi pentru rezultatele unui examen teoretic pe care îl iau întotdeauna cu notă maximă. Eu însămi am căzut în plasa asta de câteva ori şi am judecat un om după apetenţele sale teoretice. E o greşeală de tinereţe şi asta, aşa cum a fost, poate, scrisul de un anumit fel sau dorinţele de un anumit tip. Mi-am dat seama că cel mai simplu este să laşi sentimentul, prin scris, că ai o conştiinţă morală impecabilă, şi că eşti demn să te adresezi lumii doar pentru că ştii cum trebuie aceasta să arate. De aceea, cei mai mari ipocriţi se nasc din scris.

Stilul poţi să îl mai periezi sau să îl dobândeşti. Conştiinţa morală nu. Iată cât de simplu pot vorbi câteodată despre lucrurile la care alţii se pricep doar în scris. Dar să mergem mai departe. Caruselul meu a luat-o razna: am ajuns într-un punct zero şi simt că acum e prima dată când urc în el: pentru că nu am crezut niciodată că la 23 de ani o să fiu judecată pentru faptul că nu mi-am trăit momentele importante ale vârstei după vârsta din buletin. Primul lucru care mi s-a reproşat a fost că am publicat prea devreme. De unde ştii când e vârsta potrivită să scrii? De unde ştii când e vârsta potrivită să iubeşti? De unde ştii când e momentul potrivit să faci copii? Cum îţi dai seama din ce moment începi să fii pregătit să îţi moară un părinte? De unde ştii când eşti în măsură să înveţi pe cineva ceva? Eu cred că nu există răspunsuri corecte pentru niciuna dintre aceste întrebări. Întrebarea mea este însă de unde ştii că maniera corectă de a trăi este aceea de a face lucruri în ritmul vârstei tale biologice? Sunt oameni care de foarte devreme aleg un drum în pofida altuia. Sunt oameni care preferă să citească pe nerăsuflate. Sunt alţii care preferă să trăiască… ludic, neneglijând nici igiena intelectuală, nici bunul simţ  – o fac pe turta lor, fără să rănească pe alţii.

Ştiţi de ce scriu textul acesta? Pentru că măcar atâta libertate mai am, să scriu cum cred de cuviinţă despre lucruri cu adevărat importante pe lumea asta. Pentru că am întâlnit mulţi oameni laşi care au lăsat falşi intelectuali să scrie ce vor ei şi să progreseze profesional, doar pentru că nu au vrut să supere pe cineva – adică au lăsat scrieri necinstite să ajungă sub ochii tuturor, să educe pe alţii, să devină virale. Apoi au venit şi au ţinut pledoarii despre lucruri oneste. Pentru că am întâlnit mulţi intelectuali care scriu doar pentru că trebuie să existe opinii rafinate despre subiecte complet banale – unde banal înseamnă natura lucrului care ne priveşte pe toţi, trăind laolaltă – spunându-şi scriitori. Pentru că producţia de inepţii din bazarul de pereţi scrijiliţi de aroganţe în reţelele de socializare are în spate ipocrizia celor care scriu despre orice, numai nu despre sine. Dacă ar face-o, un examen de conştiinţă ar fi necesar: şi atunci, toate se prăbuşesc iar caruselul se învârte doar ca să te aducă mai aproape de un punct din care nu mai poţi repara mare lucru, nici măcar greşelile tale, ca cel ce ai fost cu sau pentru un Altul.

La 23 de ani, multe lucruri pot să ţi se pară revoltătoare: cele care te sperie cu adevărat sunt cele care îţi arată că există astfel de oameni care pot să decidă pentru tine.  La 23 de ani nu îţi închipui că vei plăti vreodată pentru faptul că ai refuzat să faci un compromis moral, pentru că ţi-ai văzut de treabă: ai scris, ai citit, ai fost de bună credinţă cu cine merită. La 23 de ani nu îţi închipui că ţi se spune că trebuie să îţi faci bagajele şi să pleci acasă pentru că nu ai slugărit pe cine trebuie şi nici nu ai fost un copil de mingi. Ştiţi care e cea mai frumoasă parte a acestei poveşti? Că nu contează câţi ani ai, pentru că în aceeaşi logică, în care ai trăit toată viaţa, tu nu eşti cel de 23 de ani care trebuie să îşi închipuie sau să suporte toate lucrurile de mai sus. Eşti un om ca toţi ceilalţi, care se întâmplă să fie mai tânăr decât alţii, tot aşa cum mulţi oameni mai în vârstă pot să fi trăit mai mult şi să nu fi înţeles nimic din viaţă. Cum rezolvi situaţia? Continui să scrii. Adică să trăieşti. Ştii că va veni şi vremea lor. Vremea în care caruselul se opreşte, lucrurile nu se mai învârt ca pe degete şi ei vor trebui să scrie: nu despre alţii, ci despre ei. Şi atunci, vor trebui să scoată ceva din conştiinţa morală pe care o au. Unii vor scoate un rest, un regret, o cronică de viaţă scrisă cu stângăcie. Alţii nu vor scoate nimic, pentru că nu au din ce şi oricum e prea târziu. În scriitură, ca şi în viaţă, lucrurile sunt la fel: nimic nu se măsoară în ani, nici în ficţiunile care pot să îţi facă lumea să pară mai frumoasă, ci în bun simţ. Ţineţi minte asta ori de câte ori vă trece prin cap să iubiţi metaforele cuiva.