În urmă cu mulți ani, ai mei obișnuiau să mă ducă în ajun de Crăciun la cimitir, la cei doi bunici. Din pricina zăpezii, locul era foarte astrucat și liniștit; numai de Paște, moartea părea o evidență. Îmi amintesc că sunt mulți ani de atunci, pentru că e natura unei distanțe care se măsoară cu veșnicul chin de aducere-la-prezență prin amintiri a lumii celor dragi, cu strofocarea minții de a nu uita nimic din tot ce-au fost sau ar fi putut fi, cu îngăduința unei felii de timp. Nu pricepeam prea mult dintre sincopele metafizice care amenințau cele mai iubite chipuri ale copilăriei, și nu mă consolam veci pururi cu ideea unei „pierderi”- ar fi trebuit urmată de o regăsire, dacă era să fim riguroși, ori pentru mine lucrurile erau foarte clare- nu aveai cum să dai înapoi nimic din cele întâmplate. Așa mi se explicase mie ce înseamnă viața și îngrădirile ei, pe vremea când nu exista o vorbă mai nimerită pentru măsura de ce-urilor. La câteva locuri distanță de ale noastre, țin minte că părintele făcea înmormântarea unui nimănui- nu avea niciun nume scris pe cruce. Erau doi oameni de-ai cimitirului pe lângă el, și atât. La anii de atunci, cu bântuiri care bat până astăzi, mă întrebam cum poți fi un nimeni, și totuși să nu mori ca fiind unul, câtă fericire, trufașă în felul ei, poate lăsa moartea unui necunoscut în urmă, a unuia care nu are o familie care să îl suspine. Dar mi-am creat basmul meu și mi-am spus că de Crăciun nimeni nu e doar o siluetă, că undeva în lumea asta, trebuia să existe un legământ comun al tuturor, un moment în care binele și răul să aibă aceeași valoare pentru oricine, dacă nu metafizică, măcar morală. În fond, despre asta sunt poveștile. Și poate pilda din urmă cu mulți ani.
Nu țin minte niciodată să nu fi fost îndrăgostită de iarnă- mă născusem pe omăt și într-un fel, aș fi vrut ca toată viața să fi fost așa. Când am crescut, mi-am zis că Moș Crăciun e cel mai frumos mit din cartea lumii și că din cauza lui, faptul că nicio persoană nu e nimeni a devenit o axiomă pentru orice făptură de pe lumea asta, indiferent de credința sau de rigorile ei. Între timp, au apărut zile în care am văzut că aducerea-aminte funcționează cu un mecanism ipocrit în toracele unora, și că brusc toți devin apostoli ai umanității, măcar cu gura. Sunt puțini cei care nu fac din costumul de iarnă un palat de gheață, cei care pot să păstreze zăpada strânsă în bulgări lângă foc, cei care pot să jongleze cu întâmplările cusute cu miracole. Pentru astfel de zile, îmi aduc aminte că uneori, e rolul tău să nu îl lași pe Celălalt să alunece într-un Nimeni.
Și iarnă de iarnă îmi tot aduc aminte lucrurile învălmășite în conștiința care a învățat un singur lucru bun- semn că au mai trecut niște ani și că omul de altă dată a mai schimbat puțină înțelepciune, păstrând însă toate mirările lui- că avem un fel irațional de a sărbători că s-a mai dus un an din viața noastră, că ne-am civilizat superstițioși, că ne-am formalizat identitatea după ritualuri și mai puțin după emoții. Ieri auzeam întâmplător o discuție pe care cineva o încheia resemnat : „de parcă sfinții se fac după sentimente, nu după trăire”. Posibil. Însă oamenii se fac sigur după povești și după întâmplări: iar de Crăciun, priviți-i pe toți ca și când povestea nimănui n-ar încăpea vreodată în ei. Căci toți au bucuriile și întristările lor, nimeni nu le poate pricepe până la capăt, dar măcar le putem bănui. În rest, repet: îmi păstrez povestea mea, din an în an, a Crăciunului ca moment în care binele și răul au aceeași valoare pentru oricine, dacă nu metafizică, măcar morală. E o poveste fără păcat, care nu ne face mai virtuoși, dar ne face mai liberi.
Mulțumesc tuturor cititorilor LaPunkt care în cursul acestui an au răsfoit paginile virtuale și au dat sensuri celor vrute și negândite, celor scuturate și dăruite, vorbind împreună despre lumea în care trăim. Pentru anul următor, mă gândesc să scriu o carte pornind de la rândurile scrise aici: pentru că abia ne-am convins că avem nevoie de… povești! Întru mulți și fericiți ani, tuturor!
