De fiecare dată când cunosc pe cineva, îmi pun o dorinţă: să fie unul dintre puţinii oameni în care nu îţi e teamă să ai încredere. Celălalt (ca prieten, amic, mentor, iubit, nu ca partener, colaborator, aşadar ca rol construit dintr-o sumă de atribute pe care oricine le poate îndeplini făcând proba câtorva capacităţi elementare) se construieşte orbeşte, umplând un gol cu un nume, câteva gusturi împărtăşite, poveşti pe care, dacă le legi, după ce a trecut vremea, îţi dai seama de istoria celui dinaintea ta. Îl recompui devotat şi îl aduci, printr-un gest de afinitate, foarte aproape; atât de aproape încât oriunde ar fi, îl vei simţi aici, vei crede că rămâne acelaşi în orice circumstanţă s-ar afla, pentru că a avea încredere în cineva înseamnă a te bizui pe lipsa lui de schimbare în privinţa unor decizii, acţiuni şi valori pe care tu le intuieşti ca fiind cele reale.
Te uiţi la cel din faţa ta şi îţi spui fără să îi împărtăşeşti, tocmai pentru că acesta este primul sens al încrederii : nu mă îndoiesc că vei rămâne acelaşi în toate lumile posibile.
De obicei, marile dezamăgiri vin din oamenii în care ţi-ai pus credinţa într-un context în care îţi stătea în fire să o faci. Era, cum s-ar spune, coerent şi, pe nesimţite, s-a produs acest accident fericit a cărui origine nu o afli cu precizie niciodată, dar pe care o ştii responsabilă de felul în care Eu şi Tu devine Noi, fără ca unul dintre ei să se simtă straniu. Mă mint de cele mai multe ori, şi îmi spun că am jucat după aparenţe. Fals. Ultima dată când am făcut asta, cineva mi-a spus că niciodată nu a vrut să fie înţeles altfel decât este, şi dacă totuşi s-a întâmplat, controlul nu a stat în buzunarul lui, bucurându-se că roadele au fost avantajoase pentru sine. Cinic, însă e cum nu se poate mai real. Mă tot întreb însă ce îmi lipseşte atunci când mă gândesc la cineva care deşi nu şi-a propus niciodată o anumită încredere, totuşi, s-a fericit nespus să o aibă, ba chiar şi-a tras toate foloasele din ea. Răspuns: puterea de a înţelege că unii joacă încrederea drept prima carte a politeţii, a apropierii de protocol de un Celălalt cu care te întovărăşeşti formal într-un mod indisolubil.
Am început să am un dispreţ relaxat pentru poveştile din tagma asta. Sunt lucruri mai dureroase, chiar şi într-un discurs care pare atât de neutru, precum cel despre încredere, rostit generic, dar inspirat din cele mai recente eşecuri nominale din viaţa personală. De pildă, încrederea lipsită de recunoştinţă, rămasă doar o afinitate nereciprocă a unuia pentru celălalt. Am întâlnit, într-o asemenea formulă, relaţii de mentorat reduse la scopul unei simple ascensiuni profesionale a celui care, până nu demult, era doar omul în care aveai încredere pentru toate potenţialităţile lui, sprijinindu-l să le prefacă în realitate; prietenii jertfite doar pentru că între un om şi un grup, cel din urmă poate aduce mai multe foloase, în ciuda raporturilor neautentice pe care le procură; aşadar, toate acele păţanii care intră în pagina de folclor ale poveştilor cu ţepe, ipocriţi şi cinici. Adică, nimic anormal sau de care să nu ne fi bucurat vreodată în viaţă.
Este evident faptul că bucata de text împărtăşită astăzi este doar o mustrare adusă în condei pentru actori cu carne şi oase, şi mai înainte de ei, pentru mine. De fiecare dată am omis să fac o ultimă mărturisire încrederilor sacrificate sau care nu mi-au reuşit, mizând prea mult pe faptul că deşi un om pare nedemn pentru o anumită investire spirutuală sau valorică, totuşi, simpla intuiţie a potenţialităţilor sale remarcabile ar trebui să îl aducă mai aproape de o lume mai bună sau de persoana pe care toţi ne-o închipuim că poate fi, într-un sens eminamente pozitiv. Aşadar, niciodată nu i-am spus cuiva, la finalul în care afinitatea Noi a fost mâncată, faptul că dacă ar fi meditat măcar o clipă la ceea ce am văzut ca fiind latent şi bun în el, dar încă nedesluşit, ar fi putut fi un Altul: poate mai împlinit, mai îmbogăţit, mai demn sau salvat de sine însuşi. Dar unii iau încrederea şi o pun în cuier, amestecându-şi hainele între ei şi spălând rufele în familie, o reduc la povestea ta, şi merg mai departe, uitând că fiecare întindere către ei a fost expresia modului în care Celălalt te deschide către ceva ce singur nu ai putea deveni niciodată. Rămâne, în locul încrederii primite, o autosuficienţă. O brumă de confort, pentru saturaţia de a fi locuit, măcar proiectiv, în Cel de lângă tine. Puţină veselie de moment, pentru gândul că naivitatea încă lucrează în oameni. Dar acesta este felul în care cei mai mulţi şi-au ratat bunul simţ şi preţuirea celor care, cândva, într-un timp în care părea natural să o facă, i-au iubit.
De partea cealaltă, ce rămâne din cel care s-a încrezut? Un ghicitor eşuat al omenescului, un păpuşar al propriilor iluzii, un om care a uitat să se închidă, după ce a dat afară din el toate iluziile. El nu este nicidecum un deznădăjduit, ci un om rotund: a făcut tot ce îi stătea în putere; când nu a mai rămas nimic de dat pentru că Celălalt nu a ştiut să primească, a plecat. Deci, e un om împlinit, pentru că tot ce are cineva de dat, făcând un destin să meargă alături de un altul, nu este nici iubirea, nici compasiunea, nici suferinţa împărtăşită, ci însăşi prima condiţie de posibilitate a lui Noi: încrederea. Dacă o înlături, ai dat afara tot ce era mai omenesc din Celălalt. Şi mergi mai departe. Pentru că deseori, se întâmplă să vorbeşti doar cu sine însuşi. Încrederea se şi primeşte, nu doar se dă.
Puneţi în locul cuvintelor mele orice nume şi prenume vreţi, orice deznădejde sau învăţătură care v-a făcut mai treji pentru lumea asta. Eu am pus pe seama lor chipurile care zâmbesc, şi nu rând; care vorbesc fără să privească faţă către faţă; care vor fără să poată şi totuşi reuşesc, pentru că încrederea lor mutuală este doar asemănare de caracter prin care se aşează acolo unde cei care au crezut în ei i-ar fi lăsat, dacă ar fi avut puterea, măcar pentru o clipă, de a nu-i transforma într-o pagină de utilitate personală.
