Stereotipuri ale persecuției: de la primii creștini la statul islamic

Două dintre acțiunile recente ale islamiștilor radicali, execuția studenților kenyeni creștini și distrugerea vestigiilor asiriene de la Nimrud, reprezintă cazuri șocante de manifestare a maniei distructive ce animă această nouă formă de barbarie contemporană. O ultimă verigă se adaugă astfel unui lung lanț al persecuțiilor ce părea că s-a sfârșit odată cu Holocaustul. După genocidurile anilor 60-70 din Indonezia și Cambodgia, puțin mediatizate, au urmat în anii 90 cele din Bosnia și Rwanda, fiecare aducându-și aportul la prăbușirea iluziei geopolitice a sfârșitului istoriei și globalizării păcii ce au devenit certitudini după 11 septembrie 2001. Sfârșitul secolului XX n-a însemnat deci intrarea în postistorie, conflictele n-au dispărut, granițele politice au continuat să se modifice, iar persecuțiile colective au redevenit subiect de sumbră actualitate îmbrăcând, neașteptat, o haină religioasă ce nu mai fusese purtată de la autodafeurile Inchiziției.

După Rene Girard, există “o schemă transculturală a violenței colective căreia i se pot trasa cu ușurință contururile”(Țapul ispășitor, Editura Nemira, 2000). Schema are la bază trei stereotipuri ale persecuției identificabile, sub diferite forme, în toate cazurile de violență colectivă exercitată atât în societățile tradiționale („etnologice”) cât și în cele politizate. Primul stereotip este cel al societății aflate în criză, teren fertil pentru anxietatea și debusolarea generală care  generează al doilea stereotip, cel al acuzării, manifestat prin diverse simptome: otrăvire, infanticid, incest, profanare, idolatrie, corupere a moravurilor. În sfârșit, crimele din imaginarul violent al persecutorilor  își identifică victimele determinând al treilea stereotip: cel al selecței victimare care vizează în special minorități etnice, religioase, sexuale precum și alte categorii stigmatizate (indivizii cu handicap, spre exemplu). Vom demonstra mai departe  funcționarea acestei grile tripartite pentru trei cazuri de persecuții în masă alese din istoria ultimelor două milenii: al primilor creștini, al evreilor (antisemitismul) și al inamicilor statului islamic.

Cele trei secole de persecuții ale creștinilor, de la martirizarea lui Iisus Hristos până recunoașterea creștinismului prin Edictul din 313 au fost marcate de crize politice, sociale și religioase pentru care s-au căutat țapi ispășitori. Societatea iudaică din vremea lui Iisus era  într-o criză atât politică, generată de ocupația romană care părea imposibil de înlăturat, cât și religioasă, produsă de lunga și anxioasa așteptare a unui Mesia. Persecuțiile statului roman asupra creștinilor au atins maxima intensitate în timpul anarhiei militare de la mijlocul secolului III, caracterizată de conflicte interne pentru putere și de presiunea barbară venită din exterior. În haosul politic al momentului, subminarea autorității imperiale prin nerecunoașterea Împăratului ca stăpân și zeu (dominus et deus) și practicarea unui cult străin și dubios prin monoteismul său, au fost capetele de acuzare pentru persecuția creștinilor căreia i-a pus capăt împăratul Constantin.

Pogromurile antisemite au fost o constantă a Evului Mediu Occidental, izbucnind în momente de criză interpretate de superstițiile vremii drept pedepse divine: spaimele milenariste care au isterizat mulțimile în jurul anului 1000, pericolul reprezentat de noua expansiune a Islamului ce a produs cruciadele, prăbușirea demografică a Europei Occidentale cauzată de Marea Ciumă din secolul al-XIV-lea. Într-o epocă de fervoare religioasă, vechiul stereotip al poporului deicid a devenit stigmat pe flamura antisemitismului medieval și a alimentat exacerbarea altor clișee din imaginarul colectiv privitoare la evreii minoritari și excentrici: otrăvirea surselor de apă drept cauză a  marilor epidemii, infanticidul ritualic, profanarea unor simboluri creștine.

Antisemitismul, constant în Evul Mediu dar intrat într-o oarecare latență în Secolul Luminilor, a reizbucnit în regimurile de extremă dreaptă interbelice fiind puternic influențat de trendul rasist  impus de darwinismul social la sfârșitul secolului al-XIX-lea. Argumentul inferiorității  și impurității rasei a luat locul vechilor stereotipuri prin care erau demonizați evreii medievali. Criza economică din Germania Republicii de la Weimar, suprapusă sancțiunilor dure impuse la Versailles, a fost decisivă pentru dezlănțuirea antisemită din anii 30-40 și a activat un alt vechi stereotip, de natură economică, al evreilor cămătari și bancheri- categorie socială parazitară-considerați de către naziști și adepții lor drept artizanii malefici ai noii ordini politice și economice interbelice. În primele capitole din Originile totalitarismului, dedicate antisemitismului modern, Hannah Arendt explică succesul nefast al practicilor antisemite nu doar ca rezultat al propagandei naziste ci și datorită slăbiciunilor interne ale comunităților evreiești care n-au putut depăși nici în secolul XX traumele  izolării și marginalității lor. În ciuda unei propagande ale cărei ecouri răzbat până astăzi, evreimea era – în opinia Hannei Arendt- departe de a fi o rețea globală de influență și monopol  economic chiar dacă existau familii de evrei extrem de bogate, bine poziționate în finanțele mondiale, dar izolate în raport cu noile forțe politice aflate în ascensiune. Astfel se explică ușurința cu care evreii au putut fi selectați și conduși spre soluția finală, fără nicio rezistență notabilă, într-un interval de doar câțiva ani. Complicitatea tacită și colaboraționismul individual, anonim, cu practicile violent antisemite din Germania, Polonia, Ungaria, Slovacia, România dovedesc că antisemitismul modern se alimenta și din propensiunea fatidică a maselor spre identificarea irațională a unor vinovați în momentele critice.

Apariția recentă a auto-proclamatului stat islamic, un stat ilegitim ce se pretinde noua avangardă a jihadismului politic și religios, nu e străină de  criza de identitate cu care se confruntă societățile musulmane în ultimele decenii datorită globalizării și a efectelor ei. Tendința periferiilor lumii musulmane, europeană și est-asiatică- cu un nivel de dezvoltare economică superior- de a se moderniza și laiciza a generat în ultimii ani reacția nucleului pur și dur al islamului, îngrijorat de disoluția identității religioase a periferiilor. Primăvara arabă din 2011 a creat iluzia înnoirii și a modernizării lumii musulmane, mobilizând  mai ales grupurile religioase conservatoare care au reacționat prin declanșarea unei campanii de propagandă ce ce utilizează cele mai noi mijloace de comunicare. Fenomenul racolării adepților ISIS prin internet a avut, paradoxal, un succes greu de anticipat în special asupra generațiilor de tineri musulmani născuți și educați chiar în inima Occidentului. Acuzația de profanare a simbolurilor religioase ce a produs victimele de la Charlie Hebdo e reacția de apărare a unei lumi care simte un pericol real pentru valorile sale conservatoare, austere și autarhice la întâlnirea  cu modul de viață occidental nonconformist, laic și orientat spre maximalizarea libertății de exprimare.

Selecția victimară a Statului islamic funcționează pe baza logicii totalitare “cine nu e cu noi e împotriva noastră” adunând laolaltă ca victime musulmani (șiiți dar și suniți “colaboraționiști”), creștini occidentali dar și creștini arabi și africani din zona subsahariană. Noua barbarie marca ISIS mizează pe efectul terifiant al imaginii șocante și al diatribei virulente și intolerante. Ritualizarea feroce a execuțiilor, violul ca mijloc de dominație și umilire, limbajul dominat de invective ale desființării inamicului, distrugerea unor artefacte vechi văzute ca idolatre, mărturisesc voluptatea resentimentară și narcisiacă a terorii propovăduite de adepții noului Califat. Secolul XXI continuă să producă, împotriva așteptărilor, noi victime ale unor stereotipuri  cu mutații surprinzătoare, la fel de sângeroase precum cele medievale și care ne arată cât de lung rămâne drumul spre o lume fără țapi ispășitori.