E destul de simplu când ai de convins o singură persoană să facă sau să creadă ceva sugerat de tine cu toată puterea. Dar când ai în fața ta o mare de oameni necunoscuți, pe care nici nu îi vei vedea vreodată, chipuri bănuite de a căror existență știi și nu îți pasă decât abstract, convențional, la limita dintre umanitate și indiferență, lucrurile se schimbă. Pentru că le vorbești și ei îți răspund exclusiv monosilabic, peste un timp și fără nicio explicație. Acest model al anatomiei alegerilor pe unii îi costă, pe alții îi încearcă. Pe de o parte, își propun să cucerească: judecăți de opinie, partizanate, electorat. Pe de altă parte știu că singura șansă e doar aceea de a fi cu o secundă mai buni decât ceilalți.
Cum cucerești însă oamenii simpli, cum îi aduni dintr-un discurs, cum te inoculezi în mintea lor, fie și numai ca fiind vocal? Am rămas stupefiată când, într-un reportaj pretins bășcălios, o doamnă vârstnică, din mediul rural, a stâlcit numele unui prezidențiabil, spunând că de el a auzit cel mai mult în zona în care trăiește, iar dacă lumea îl vorbește, atunci musai e o bună alegere. A trebuit să îmi curăț uimirea și să mă gândesc că sunt oameni care merg după rezonanță și necunoaștere, pe care, în felul lor, nu îi poți condamna dacă pricepi faptul că în simplitatea lor stă greutatea vieții noastre, a Celorlalți: se mulțumesc cu puțină cunoaștere și muncesc onest, orbește, până la capătul vieții. Uneori, ei sunt cei care ne țin, cu durerea lor, pe toți ceilalți în viață: sunt mâinile invizibile care muncesc pământul, sunt bunicii trecuți ai celor mai buni prieteni, care au ajuns ce sunt acum tocmai pentru că cineva le-a făcut propria umanitate cunoscută în mod natural, folosindu-se de înțelepciunea scuturată a omului care știe că ai nevoie de lucrurile simple ale vieții pentru a pricepe clar în ce stă greutatea ei. Una de care cca 12 prezidențiabili se jură că or să te scape.
Asta a însemnat pentru alții un bun prilej al scoaterii costumului social dintr-un dulap de schelete moarte: lor, celor „neprihăniți”, dar cu putere de decizie egală, trebuie să le vorbești despre ce au mai drag, cu fața umilă și cu vorbe pigulite atent. Clarificând contextul- e drept, sintetic- dar cu pretenția atingerii unor esențe fără de care rândurile acestea ar fi doar o vorbărie accidentală și cusută de frustrări, vom înțelege acum de ce în jurul nostru se agită niște cetățeni ca la cruciadă, de ce își promit că se roagă unii pentru idioțenia nevinovată a altora, de ce Dumnezeul de campanie va fi, din noiembrie încolo, un Dumnezeu care a murit, reluând parcă gluma nietzscheană într-o altă direcție. Pentru că, păstrând rigoarea, El va fi Dumnezeul care nu i-a luminat suficient pe cei vizați să aleagă cu dreaptă credință și judecată un bun conducător. Va fi motorul unei gândiri care se va înălța nevăzut, unul care se va întoarce printre ei peste încă cinci ani. Măcar ne consolăm că toate rigorile „metafizice” sunt păstrate.
Într-un fel la fel de hilar, am sentimentul că la final, atât pentru creștinii practicanți, cât și pentru cei de oricare altă confesiune sau, de ce nu, și pentru cei care nu declară apartenența la o religie, din campania electorală se vor alege nu cu un loc la Cotroceni, dar cu ceva mai mult respect, prezidențiabilii care s-au comportat neutru în privința asta sau care au declarat în treacăt un oarecare agnosticism, păstrând decența față de exprimarea unui construct intim și personal, așa cum este credința. Ceilalți vor rămâne cu Eul lor, singurul în care au crezut, vreodată, cu adevărat, și asta cu jumătate de măsură. Altminteri, artificiile personale, touchy, nu ar fi închis cercul încercărilor nereușite de a ieși din sine către o mulțime de oameni care nu știu cum să te apuce, dar care, prin da sau nu, îți vor transmite dacă ai tu ai reușit să ajungi la ei. Fie și numai pentru a-i dezamăgi (încă o dată).
