Motto: „Nu ţin minte adresa norocului”
- P. Cămui, Poet
Când încep prieteniile?
Ştiu eu?
Nepotul meu zicea la vreo 2 ani că tatae e „pietrenul” lui şi convingător vrând sa fie şi-a îmbrâncit partenerul de joacă ce şi-a permis să spună că „tatae e bătrân”
Avem nevoie, recapitulativ gândind, de înţelegerea logică a noţiunii ori simpla intuiţie a prezenţei ne convinge, nu atât de necesitatea prieteniei, cât de adevărul ei?
*” No, ‘tis not so deep as well, nor so wide as a church-door ; but ‘tis enough, twill serve : ask for me to-morrow, and you shall find me a grave man.” zice Mercutio învăluind prietenia în giulgiul final aşa ca nimic şi nimeni să nu o poată reinventa şi atunci orice încercare analitică devine simplă speculaţie mentală, prietenia ţâşnind din acel ansamblu de stări din care suntem alcătuiţi cu sau fără luciditatea interpretărilor.
Alergi repede la literatură, o să-mi ziceţi, ceea ce nu-i deloc eronat, poate şi pentru că – îmi pun eu problema – prietenia intră în viaţa noastră via literatură; o aflăm la Homer, la Shakespeare, la Camus, la Rilke, la Jack London, la Eminescu, la Creangă şi reţinem, vorba lui Mark Twain: „Good friend, good book, and a sleepy conscience: this is the ideal life”… chiar şi ideea „conştiinţei adormite” părându-ne în text, validată fiind de spusele lui Aristotle” (prietenia) constă intr-un singur suflet locuind în două corpuri” (trad, aproximativă).
Profund zis şi tocmai de aceea aproape imposibil de a se croii pe măsura existenţei, pe măsura vieţii acesteia prin care trecem fie ştiind cum, fie sperând să aflam cum şi mai totdeauna mizând pe norocul croielii.
Mai aproape de real mi se pare viziunea lui Camus asupra prieteniei; pentru el, prietenul nu poate fi nici „follower” nici „leader” el trebuie să fie cel cu care „merge” întotdeauna umăr la umăr, egalul mişcării asigurând comunicarea… poate tocamai aceea de care vorbeşte Aristotle, aş zice eu.
Ori poate nu numai!
Pentru că prietenia de suflet ar fi una aşa cum alta poate fi cea de gândire şi chiar neavenită fiind suspectez deschideri la distanţă între ele.
Structură spirituală, imperceptibilă la prima „citire” aderenţa sufletească poate fi masiv ilogică sau poate creea „corpul” comun necesar traversării în aceeaşi direcţie, timp şi spaţiu servind şi atât.
Comuniunea gândurilor, rafinamentul interpretării a ceea ce ni se oferă ori descoperim, spiritualitatea percepţiei ca şi sofisticata traducere a vieţii trecută prin filtrul intelectului chinuit de dezbateri cu sau fără finalizare schimbă „ţinuta” prieteniei arogându-i aspectul exterior al siguranţei de sine servind-o sau nu, important fiind doar ca ambele să respire aerul încrederii.
Drept să spun, nu-mi propusesem să teoretizez, să discut prietenia conceptual, ci pur şi simplu să vorbesc despre prietenie ca firească legătură umană.
Mai întâi, concretizată la mine în aerul rebelios candid al lui Mimi, pe care am „luat-o” cu mine chiar şi când n-am putut comunica decât cifrat: „tăticule, zicea tata, soră-ta si el accentua „soră-ta”aşa ca să ştiu că nu despre sora mea reală este vorba – mi-a spus că e bine şi te îmbrăţişează” şi Mimi chiar „intra” atunci pe uşă cu zâmbetul pişicher a unui banc pe care mi-l mai spusese în copilărie, dar n-avea importanţă…
Şi apoi, verificată de „bătăliile” încinse fie de idei, fie de talent ale Leliei ori de întotdeauna „războinicele” confruntări cu intransigenţa viziunilor lui Nicăpetre când extaziat de ideea de frumuseţe – rămasă evident în suspensia întrebărilor – când profund răscolit de neliniştea creeaţiei despre care mereu spunea c-o ştie şi… n-o ştie…
Prieteniile personale au nota lor intimă, recunosc, se închid şi te închid într-un spaţiul limtat de cine şi ceea ce eşti; cum zice românul: „spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să-ţi spun cine eşti”, nu?
Ei şi?
Şi atunci teoretizăm sau cel puţin eu o fac.
Tot mă-ntreb, tot nu-mi pot răspunde satisfăcător, tot nu înţeleg mare lucru şi poate că am uitat şi eu ca şi poetul „adresa norocului” …de a afla.