FROSSARD: De ce să trăim şi alte întrebări despre Dumnezeu

Ţin această cărticică în bibliotecă într-un loc de maximă expunere, suficient de sus, suficient de bine plasată încît, şi chiar dacă nu mă uit cu atenţie la ce anume este în bibliotecă, tot îmi sare în ochi. Dacă despre cărţi putem să vorbim ca despre nişte prieteni – şi, pînă la un punct, sigur că o putem face -, atunci volumaşul lui Andre Frossard este, pentru mine, ca şi cum ar fi un prieten bun, de cursă lungă.

de ce sa traim

Nu este cea mai cunoscută dintre cărţile lui Frossard. Este foarte probabil ca multă lume să fi auzit de un volum-care a avut, pe bună dreptate, multă trecere în cadrul comunităţile de credincioşi – o splendidă carte intitulată „Dumnezeu există, eu l-am întîlnit” (a apărut şi în româneşte, cu mulţi ani în urmă; ar fi de reeditat). Înaintea volumaşului despre care spuneam că stăla loc de cinste în biblioteca mea imediată, de altfel, a apărut o „soră” mai mare – se cheamă, aşa cum se şi poate intui, „Întrebări despre Dumnezeu”. Faptul că nu voi insista asupra ei aici în acest text-semnal are o explicaţie cît se poate de simplă – nu o ştiu. Dar o cunosc şi o preţuiesc în cel mai înalt grad pe „sora” sa mai mică, volumul doi aşa zicînd al acestui minunat proiect de dialog spiritual.

ZOOM. Cine e autorul cărţii, aşadar? Iată (informaţii selectate de pe www.humanitas.ro  – editura unde au apărut, cu ceva ani în urmă, volumele înrudite – ca structură, stilistică, tematică, abordare): „Andre Frossard s-a născut în 1915 la Colombier-Chatelot (Franta). După terminarea liceului a studiat artele decorative, dar în 1935 s-a convertit la catolicism. Încorporat în marină în 1936, a fost mobilizat, cu scurte întreruperi, pînă în februarie 1941. A intrat apoi în Rezistenţă, iar în 1943 a fost arestat şi închis în „Baraca evreilor“ din fortul Montluc, numărîndu-se printre cei şapte deţinuţi salvaţi dintr-un total de 70. S-a înrolat din nou în marină, rămînînd în serviciul activ pînă în decembrie 1945. A fost decorat cu Legiunea de Onoare. După război a fost redactor-şef al revistei Temps present, apoi – succesiv sau simultan – redactor-şef al periodicelor L’AuroreNouveau Candide, cronicar la Point şi R.T.L., editorialist la Paris-Match s.a. Pînă în 1990 scrisese nu mai puţin de 15 000 de articole şi 20 de cărţi – majoritatea de inspiraţie religioasă. În 1987 a fost ales membru al Academiei Franceze. A încetat din viaţă în 1995.”

„De ce să trăim şi alte întrebări despre Dumnezeu” este o carte aşa de prietenoasă încît e o iau de pe raft destul de des şi citesc la întîmplare din ea, recitesc, de fapt. O pagină, două, trei. Cam aceasta sînt, de altfel, dimensiunile capitolaşelor (numeroase) care compun volumul – rezultat, ca şi primul, din sinteza răspunsurilor pe care Andre Frossard le-a oferit unui număr de nu mai puţin de 2.000 de întrebări venite din partea unor elevi ai ultimei clase de liceu din Franţa.

Iei cartea la întîmplare, citeşti aşadar, asculţi şi reflectezi la ce e acolo.Iată, spre pildă: (despre ce este, ce poate fi credinţa) „credinţa este un fenomen magnetic reciproc între Dumnezeu, a cărui discreţie atrage fiinţa dincolo de ea însăşi, şi acea generoasă inclinaţie a sufletului omenesc de a crede în iubire, în pofida tuturor aparenţelor potrivnice, înclinaţie care exercită o irezistibilă atracţie asupra milosteniei divine”. Sau (despre ipoteza creştinismului eşuat): „Evanghelia nu este o doctrină colectivistă. Dumnezeu nu numără oamenii cu ghiotura, aşa cum fac ideologii sau şefii de batalion; el nu îi pune în putini ca pe heringi. Dumnezeu nu ştie să numere decît pînă la unu”.

Sau, în altă zi. La fel, o iei de pe raft şi o deschizi la întîmplare. Aici, spre exemplu: „este adevărat că un Dumnezeu care stă ascuns este însăşi condiţia libertăţii noastre, fără de care nu am fi decît nişte jucării mecanic, lipsite de cea mai mică înclinare spre dialog. Nu e mai puţin adevărat că această discretă prezenţă permite ivirea credinţei, care este lucrul pe care Dumnezeu îl admiră cel mai mult la noi”. Sau, la finalul cărţii, unde se găşeşte un extraordinar eseu despre sens şi suferinţă: „văzînd cum, cu o putere aproape infinită, suferinţa te va fi legat indisolubil de ai tăi, cum te-a deschis spre milă şi te-a făcut atent la cea mai puţin importantă lacrimă a copilului, cum ea te va fi făcut mai sensibil la durerea şi singurătatea celorlalţi, a tuturor celorlalţi, cum, în sfîrşit, încă din această lume, ea se preschimbă în milă, te vei duce cu gîndul la patimile lui Christos, care se află în inima credinţei tale. Şi vei înţelege ce spun, vei şti, vei vedea, uluit, că, chiar dacă dreptatea şi milostenia ar fi putut ocoli drumul Crucii pentru a-i salva pe oameni, nu exista nici o altă cale pentru dragostea întrupată”.

Cum spuneam, aceasta este, pentru mine, un fel de carte-prieten. Cu ea se poate vorbi mult, multe, despre multe lucruri cu adevărat importante. Se poate vorbi firesc, normal, cu atenţie. Dacă e deja un fel de prieten – şi ea e aşa pentru mine – cartea aceasta poate să şi devină astfel. Pentru altcineva. Încercaţi-o! Deschideţi-o!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *