Despre Evul Mediu şi consolarea Filosofiei. Un dialog cu Alexander Baumgarten.

Ioan Stanomir ( IS ).Coordonaţi “ Biblioteca Medievală’. Există, în cultura occidentală, o tenace legendă neagră legată de Evul Mediu. În ce măsură un asemenea demers e editorial este o tentativă de a revizui locurile comune ale gândirii noastre?

Alexander Baumgarten ( A B ) :Nu este uşor de acceptat că invectivele la adresa tradiţiei universitare medievale lansate în Evul Mediu târziu de Petrarca, Erasmus, Rabelais sau Villon au prins rădăcini atât de puternice încât alimentează şi azi credinţa că gândirea medievală ar fi, în cel mai bun caz, ceva de prisos gândirii moderne care, când doreşte, se poate revendica de la antici, iar când nu o doreşte, atunci se întemeiază cu superbie pe sine însăşi. Dar explicaţia este foarte simplă: nevoia de identitate a modernilor a determinat, ca în atâtea alte cazuri, uitarea predecesorul imediat şi, eventual, revendicarea tuturor celor îndepărtaţi şi, astfel, mai comozi. Acest fenomen are pentru noi două consecinţe.
Prima este faptul că, în cultura modernă, de la Contrareformă încoace, prejudecăţile inventate asupra gândirii evului mediu, alăturate cu impunerea scoasă din context (şi, astfel, parţial desemnificată) a gândirii lui Toma în şcolile catolicismului, au sprijinit naşterea identităţii gândirii moderne. De aici, şi critica culturii moderne, care a început la finalul secolului al XIX-lea, a însemnat redescoperirea gândirii medievale, într-un ritm lent, dictat de reevaluarea fondurilor manuscrise. Şi această critică, şi această redescoperire sunt astăzi în plină desfăşurare. De aceea, rescrierea istoriei gândirii medievale este unul dintre cele mai spectaculoase compartimente ale filosofiei contemporane.
A doua este condiţia culturii române, gândind-o centrată pe reflecţia filosofică: născută în interiorul modernităţii (adică la umbra conceptelor şi termenilor filosofiei franceze şi germane care făcuseră deja toate eforturile pentru a substitui sau a şterge urmele conceptelor şi cuvintelor tradiţiei latine), ea este deocamdată oarbă la înţelegerea fenomenului medieval şi provocată în acest sens la un efort similar spargerii cojii unui ou, dar din interior. Această condiţie conduce la o posibilitate unică: dacă această cultură doreşte să îşi gândească condiţia propriei origini, sau chiar mai mult, să aibă cândva o judecată asupra fenomenului modernităţii care acum o condiţionează, ea trebuie să spargă „coaja oului” şi asimileze fenomenul tradiţiei medievale.
Din aceste raţionamente s-a născut, în 2003, prin generozitatea şi amabilitatea editurii Polirom, colecţia „Biblioteca Medievală”. Ea avea, pe atunci şi acum, în capul meu, ţinuta unui manifest cultural implicit, dorind să provoace la reflecţie în sensul celor de mai sus. În înfiinţarea ei nu era nimic uimitor, ci doar o formă de analogie cu practici europene normale: Herder, Bompiani, Vrin sau Editura Academiei poloneze publică ediţii bilingve ale autorilor medievali în formate asemănătoare. Au apărut de atunci 25 de volume, cu mulţi autori fundamentali ai tradiţiei latine: Ockham, Cusanus, Anselm, Toma, Bonaventura, Boethius, Isidor. Însă conceptul colecţiei nu trebuie restrâns la filosofie şi nici la tradiţia latină: specialităţile celor nouă distinşi membri ai bordului editorial se extinde la istorie, literatură, teologie, iar tradiţiile arabă, greacă, şi iudaică sunt ilustrate proporţional cu cea latină, după cum am putut descoperi sau forma specialişti în aceste domenii. Texte fundamentale din Plethon, Avicenna, Alfarabi, Maimonide au apărut sau urmează să apară în anii următori.
Şi încă ceva: de puţin timp, ne pregătim de un mare salt, adăugând traducerilor bilingve ale unor texte cunoscute ediţii inedite de text. Au apărut deja, cu acest statut, Didascalicon-ul lui Hugo (ce frumoase au fost reacţiile în presa noastră literară când l-am comparat cu Jurnalul de la Păltiniş!) şi comentariile lui Andreas Alpago la Despre definiţii a lui Avicenna. Vor urma lucruri şi mai curajoase: un important comentariu anonim la Despre suflet al lui Aristotel, căruia i-am descoperit cel mai bun manuscris la biblioteca ‘Batthyanaeum’ din Alba Iulia, apoi un cistercian parizian din secolul al XIV-lea, Godescalc din Nepomuk, care pune în discuţie prioritatea Scripturii faţă de Biserică, o primă ediţie modernă a tratatului Despre intelect şi inteligibil a lui Albert cel Mare sau celebrul Pelbart din Temeswar, un important scotist al Europei Centrale de la finalul Evului Mediu. A tipări asemenea ediţii presupune o competenţă şi un efort uriaş: avantajul este circulaţia internaţională a cărţii şi faptul că limba latină devine vehicol al culturii române în bibliotecile academice ale lumii.
Aşa ceva nu ar fi fost niciodată posibil dacă „Biblioteca Medievală” nu ar fi avut două rădăcini în armonie: una este Editura Polirom, cu excelenta ei echipă redacţională; cealaltă este partea academică: centrul de filosofie medievală de la Cluj sau centrul de cultură şi limbă arabă de la Bucureşti, coordonat de profesorul George Grigore. Spun aceasta pentru a determina conceptul colecţiei: ea este şi ilustrarea unui efort de educaţie şi cercetare în care, în 12 ani, unii tineri au crescut şi s-au format publicând în „Biblioteca Medievală”, iar la Cluj s-a format o tânără şi minunată echipă de paleografi latini, cu colaborarea unor extraordinari specialişti parizieni, mă gândesc la Monica Brînzei şi la Dominique Poirel. Cred că e entuziasmant, nu-i aşa?

I S: Aţi editat şi îngrijit “Consolarea Filosofiei“ a lui Boethius. Mai este filosofia, astăzi, o consolare a modernilor?

A B :La pagina 289 din versiunea lui Otniel Vereş, Doamna care întruchipează filosofia îi spune lui Boethius: „nici un lucru cunoscut nu este înţeles potrivit cu natura sa, ci mai degrabă în conformitate cu facultatea cunoscătorilor”. Rolul acestei propoziţii este central în acest tratat: Boethius se pregăteşte să fie executat, Filosofia îl aduce, de la disperarea în care l-a găsit, la o seninătate stoică, predicându-i concepte neoplatoniciene şi aristotelice şi obţinând, la capătul unui asemenea tur de forţă, această adevărată declaraţie de transcendentalitate a cunoaşterii. Aşa îl consolează Filosofia pe Boethius: spunându-i că e timpul unei construcţii a subiectului şi a descoperirii în el a unor structuri mai ferme decât orice materie a experienţei externe. Or, ştim, aceasta este experienţa fundamentală a filosofiei moderne. Indiferent că interpretăm ca pe o profeţie aceste cuvinte sau ca pe un avatar prelungit ulterior în afirmaţii similare ale unor alţi autori, mă gândesc aici mai ales la Dietrich din Freiberg, concluzia este aceeaşi: da, filosofia îi consolează pe moderni pentru că le vorbeşte despre esenţa cea mai intimă a lor, adică despre limitele subiectului. Dar le spune aceasta, iată, drept ceva mult mai adânc din ei înşişi decât ei înşişi.

I S :. În economia “Bibliotecii medievale”, aţi editat Meister Eckhart. Cum aţi defini poziţia acestui gânditor, în canonul imaginat astăzi?

A B : Intenţia cărţii era una uşor polemică faţă de ceea ce se publicase deja în română din Eckhart: apăruseră deja câteva predici, Cartea consolării divine, lucrări fără îndoială importante, dar care fac parte din opera de predicator al lui Eckhart sau cel puţin sunt adresate unui public ce nu are drept miză studiul şi precizia conceptuală. De aceea, ele sunt texte frumoase, dar a căror splendoare se lasă mai bine citită din perspectiva conceptelor nude pe care le prezintă Întrebările pariziene. Când i-am propus lui Daniel Fărcaş alcătuirea acelui volum, aveam în minte de fapt o asociere cu ceea ce publicasem în 2011 în volumul Ce este un lucru? Fragmente sau tratate despre fiind şi esenţă, şi anume critica antitomistă a unuia dintre colegii mai mari ai lui Eckhart, şi anume Dietrich din Freiberg. Eckhart şi Dietrich sunt asociabili din perspectiva unei idei comune, moştenite de la marele lor maestru, Albert cel Mare: că expresia cea mai pură, mai originară şi mai productivă a fiinţei este inteligenţa. Prin această idee îmi imaginez prezenţa celor doi în canonul contemporan, pentru că ea a renăscut, prin transmisii cel mai adesea indirecte, în filosofia romantismului german. Despre Eckhart şi germanii modernităţii s-a scris mult, dar despre relaţia lui Dietrich cu Martin Heidegger mai nimic, deşi primul editor modern al acestui strălucit dominican a fost Engelbert Krebs, preotul care l-a cununat pe Heidegger cu Elfriede Petri. Să nu îşi fi schimbat cei doi prieteni cărţile pe care le publicau? E greu de crezut, şi este mai degrabă o sarcină a viitorului: să gândim tradiţia germană unitar de la Köln la Marburg şi, la fel, să gândim posibilităţile criticii lumii moderne punând în viitor ceea ce ţine doar aparent de trecutul nostru recent, adică traducerea şi editarea medievalilor.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *