Interviu cu Radu Paraschivescu: „Voiam să fiu Johan Cruyff”

Exact, zoolog şi Johan Cruyff. Neapărat cu numărul 14 şi cu tricoul portocaliu purtat pe deasupra şortului. În mentalul meu (şi nu numai al meu), cine îşi vâra tricoul în şort, cum cerea regulamentul, era un conformist nemântuibil.

Dialog exclusiv La Punkt: Radu Paraschivescu –Cristian Pătrăşconiu

Cristian PĂTRĂŞCONIU: Când erai mic, ce ai vrut să te faci când vei fi mare?

Radu PARASCHIVESCU: Până prin gimnaziu, n-am vrut să mă fac nimic. Sau cel puţin nu ţin minte să fi fost implicat în vreun comerţ cu năzuinţe. Pe urmă am aflat despre diverşi oameni şi aspiraţiile lor duios-bizare. Mihai Fotino, de pildă, voia să se facă tren. Altcineva, nu mai ştiu cine, voia să fie de profesie musafir. Eu am avut un puseu de acest tip abia în clasa a şasea, când am decis că trebuie să devin zoolog. I-am datorat înclinaţia profesorului Francisc Zanvetor, care mi-a predat zoologie în clasa a şasea, şi care era un fel de Phileas Fogg altoit pe Scaramouche – eu aşa îl vedeam atunci. Uscăţiv, perciunat, mirosind a parfum vechi şi a intenţii virile, mereu ironic, dar niciodată caustic, cu un sacou de catifea reiată în reverele căruia se vor fi amestecat fire de păr şi lacrimi ale unor blonde fatale, zâmbind subţire ca briciul şi dându-ţi mereu şansa, printr-o întrebare suplimentară, să-ţi modifici nota şi să faci dintr-un 4 abia schiţat un 3 sigur şi demn. Pentru Francisc Zanvetor am vrut să mă fac zoolog şi, în prealabil, să dau la Facultatea de Zoologie. Când am aflat că pentru a te ocupa de animale trebuia să înveţi şi despre oameni, am virat spre alte ipoteze de visare.

C.P.: Reiau întrebarea, pe nişa sportivă: în sport, când erai mic, ce ai vrut să te faci când vei fi mare?

R.P.: Aici e simplu: voiam să fiu Johan Cruyff. Jucam şi tenis, dar moda febrilă a identificării cu Ilie Năstase nu mă prinsese. Cruyff, în schimb, abia apăruse în viaţa mea şi-i făcusem loc imediat. Copiii cu care băteam mingea pe stradă, între borduri, mă mai întrebau uneori: „Cine-i ăsta, bă? Noi de ce nu-l ştim?” Bănuiesc că nu-l ştiau fiindcă erau prea ocupaţi cu războaiele interne şi cu idolii locali. Când eram mic, mulţi voiau să fie „Dudu” (de la Dudu Georgescu, fireşte). Îşi scriau prenumele atacantului cu vopsea pe tricou şi se visau având detenta şi productivitatea lui. Dobrin nu prea se visa nimeni, chit că între cei doi erau ani-lumină în favoarea ultimului. Însă Dudu nu câştiga simpatie doar prin numărul de goluri marcate, ci şi prin ineditul prenumelui. Dacă l-ar fi chemat Ion sau Dumitru, nu ştiu dacă ar fi suscitat asemenea valuri de afecţiune. În ce mă priveşte, am rămas la Johan Cruyff, care mi se părea perfecţiunea în tricou şi şort. Ştia de toate – inclusiv să fie un geniu rebel şi insuficient înţeles. Cruyff a fost pentru mine (abia mai târziu mi-am dat seama) numele inteligenţei şi al rasei în fotbal. Un panglicar, un trişor la nevoie, un şmecher cu dribling de geniu, privire insolentă şi talentul de-a pluti permanent undeva în apropierea solului. Atingându-l foarte rar şi aproape mirat. Da, am vrut să fiu Johan Cruyff.

C.P.: Zoolog & Johan Cruff (cu inevitabilul număr 14 – oranj, nu?) aşadar. Putem să le numim cele mai pregnante „ipoteze de visare” ale copilului şi adolescentului Radu Paraschivescu? Dar altele, alte proiecţii – chiar dacă nu aşa de bine conturate cum au fost cele două?

R.P.: Exact, zoolog şi Johan Cruyff. Neapărat cu numărul 14 şi cu tricoul portocaliu purtat pe deasupra şortului. În mentalul meu (şi nu numai al meu), cine îşi vâra tricoul în şort, cum cerea regulamentul, era un conformist nemântuibil. Acestea au fost „pieile” din copilărie şi din adolescenţă. Sigur, lângă ele mai pot pune câteva ipoteze de visare – poate nu atât de bine conturate. Una vine din şcoala primară, când visam să fiu salvatorul şi apoi, fireşte, iubitul unei colege de clasă. Colega era acră şi năzuroasă, dar mie îmi plăcea de ea, ceea ce poate spune două-trei lucruri despre felul cum lucrează, încă din copilărie, masochismul. O chema Luminiţa şi fabricam diverse scenarii în care o salvam din mâinile unor nemernici, o duceam undeva la pol, ne ascundeam într-un iglu, iar acolo o încălzeam (în sensul cel mai curat al cuvântului) şi-i şopteam că nu mai are de ce să se teamă. N-am înţeles nici până azi de ce era nevoie de pol şi de iglu, dar mă rog. Au urmat unele identificări cu eroi din filmele de aventuri pe care le vedeam la televizor. De pildă, am vrut să fiu o vreme Thierry la Fronde, un cavaler francez din secolul al paisprezecelea a cărui armă principală era praştia şi care lupta împotriva stăpânirii engleze (acţiunea se petrecea în timpul Războiului de o Sută de Ani, pare-mi-se). În fine, când am intrat în literatura de aventuri, mi-am găsit eroul de care n-am ştiut să mă mai despart. Am vrut să fiu Athos din Cei trei muschetari. Din mai multe motive: nobleţea lui gravă şi misterioasă, felul cum se lăsa devorat de trecut şi cum conversa cu paharul de vin, înţelepciunea şi mai ales faptul că, spre deosebire de ceilalţi, el murmura. Nu ridica vocea decât foarte rar (aşa îl ţin minte din Dumas), nu se zborşea, ci murmura. Iar eu sunt un adept al murmurului. Urletele şi vorbitul tare îmi repugnă.

C.P.: Jucai ŞI tenis, spui. Asta înseamnă că nu jucai doar tenis. Atunci – mai ce? Şi mai ce? Şi cum anume – amator, în curtea şcolii, chiulind eventual de la ore, la club, în turnee? Cu trofee?

R.P.: Am bătut mai multe tipuri de minge la viaţa mea. Şi-mi pare rău că acum nu mai am timp şi curaj să mă bag la joc ca pe vremuri. La ultima tentativă am făcut ruptură musculară şi de-atunci stau cuminte. Dar am jucat mult fotbal, un pic de handbal, un alt pic de baschet, încă un pic de tenis şi un nou pic (al patrulea) de ping-pong. Voleiul nu-l pun, a fost doar o vremelnică distracţie de plajă. Asta chiar dacă un unchi care făcuse volei de performanţă mi-a spus la un moment dat: „să ştii că ai digitaţie”. În general, am jucat de plăcere, fără corsetul unui club sau al unei discipline de antrenament. Doar la fotbal era să mă profesionalizez – am jucat puţin la juniorii Sportului Studenţesc şi, înainte de asta, la Agronomia, unde a fost cât pe-aci să-mi rupă un cetăţean piciorul. Am chiulit intens ca să joc fotbal pe terenul şcolii şi aveam materii preferate de chiul: chimia, fizica şi biologia. Ca o ironie, în clasa a şaptea am chiulit un trimestru chiar la orele de educaţie fizică – fiindcă era iarnă şi se lucra în sală, iar eu nu suportam capra, lada şi celelalte aparate. Am fost lăsat corigent, deşi în fiecare oră veneam echipat şi jucam fotbal pe teren cu elevii care chiuleau de la alte ore. În turnee nu prea am fost. A existat un simulacru de turneu de tenis la care am participat la începutul anilor şaptezeci la Timişoara. Cred că era Cupa Scânteia Tineretului. Eram în vacanţă la Lugoj şi, împreună cu vărul meu, am reprezentat Lugojul, chiar dacă eu eram din Bucureşti. Încă nu aveam buletin şi am fost crezut pe cuvânt. Am pierdut amândoi în semifinale. A, uitasem, am mai participat la un turneu de tenis la Lugoj, tot prin anii şaptezeci. Am pierdut în finală. Ţin minte numele celui care m-a bătut: Tiberiu Abraham. Şi pe cel al învinsului meu din semifinale: Claudiu Remsing. Chiar aşa, ce-or mai fi făcând?

C.P.: Ca să sintetizăm: cum arată, de fapt, „mapa profesională” a sportivului practician Radu Paraschivescu? Ce sporturi ai practicat, cât timp, de ce?

R.P.: Încep cu sfârşitul: motivul principal a fost plăcerea. Motivul secundar a fost dorinţa cocoşească de-a fi admirat de câte-o privitoare de vârsta mea pe care voiam s-o dau gata. Deh, defecte de construcţie zodiacală (sunt Leu, apropo). Mapa profesională nu e impresionantă: fotbal pe unde am apucat (Bucureşti – inclusiv micile perioade de la Agronomia şi Sportul Studenţesc – , Constanţa, Lugoj sau Făget), tenis de câmp, ping-pong (am jucat chiar şi în Portugalia sau în Umbria cu nişte prieteni cu trei-patru ani în urmă, în concediu), handbal (portar în echipa clasei pe când eram în gimnaziu) şi baschet (în echipa Facultăţii de Filologie în 1982-1983). Fotbal am jucat vreo douăzeci şi cinci de ani, inclusiv cu elevii din Făget cărora le eram profesor. Celelalte sporturi, timp de doi-trei ani, nu mai mult. Pe o rachetă de tenis am pus mâna ultima oară cu vreo zece ani în urmă, la Sinaia. Aveam douăzeci de kilograme în plus faţă de cât am astăzi şi curtam, fără să ştiu, preinfarctul.

C.P.: Şi mai apoi, după ieşirea din juniorat ca să zic aşa, ai mai încercat „cu mingea”? Sau fără minge, dar sport?

R.P.: Nu, m-am potolit. Am jucat doar la Făget, unde eram profesor de engleză, într-un meci dintre Vânători şi Pescari, în 1984 sau 1985. Nu mai ţin minte la cine am jucat. Probabil la pescari, fiindcă pescuitul mă lasă indiferent, câtă vreme vânătoarea îmi provoacă reacţii ostile la adresa practicanţilor. Meciul a asigurat deschiderea unei alte încleştări epocale: Flacăra Făget-Poli Timişoara. Am şi o fotografie de atunci, cu Iosif Rotariu, Aurel Şunda, Adrian Manea şi Petre Vlătănescu, printre alţii. În 1981 băieţii ăştia o scoseseră pe Celtic Glasgow din Cupa Cupelor, să nu uităm. În rest, m-am limitat la miuţe cu elevii mei din Făget sau cu trupa vărului meu din Lugoj. În liceu am fost somat cu tandreţe (da, se poate) de tatăl meu să aleg între sport şi carte, fiindcă, ştia el, nu le poţi face pe amândouă bine. Am ales, nu ştiu cât de inspirat, cartea. Sper că literatura a câştigat mai mult decât a pierdut fotbalul. Cât despre alte sporturi, nu m-au mai preocupat.

C.P.: Cunoaşterea despre sport, înţelegerea pe care o ai despre sport are mai multe surse – asta e cât se poate de logic. Una dintre filiere ţine de cunoaşterea directă, de ceea ce ai spus mai sus – un fel de cunoaştere „din iarbă”. Care sunt celelalte secţiuni care compun, hai să formuleaz aşa, viziunea ta despre sport? Hai să zicem: Weltanschauung-ul tău despre sport?  

R.P.: Sunt ani de când îl citez (şi decenii de când îl citesc) pe Radu Cosaşu. Mi se pare că el a spus că sportul este forma corporală a culturii. Subscriu fără ezitare. Iar dincolo de contactul direct cu sportul există convingerea – pe care, e adevărat, întâmplările din ultima vreme se chinuie s-o erodeze – că sportul este un bun modelator de caractere. Că te developează aşa cum eşti de fapt. Şi că te ajută să pricepi mai bine resorturile etice ale fiinţei umane. Sigur, e o concepţie intens literaturizată, dacă nu cumva chiar mitizată, dar mi-o asum. Când intri în legătură cu un fapt sportiv, trebuie să mai existe ceva dincolo de scor, record sau medalie. Tabela de marcaj nu poate fi singura valoare a competiţiei. Adaug aici, sunt nevoit s-o fac, că fotbalul este cel mai povestibil dintre sporturi, iar mie, după cum ştii, îmi place să povestesc.

C.P.: Dar există şi un tip de cunoaştere „din tribună”; la propriu din tribună. Vreo galerie, ceva?Şi dacă da, de ce?

R.P.: Sper să nu mă înşel, dar cred că singura galerie din care am făcut parte a fost cea a echipei de volei feminin din Lugoj. Asta prin anii ’80, când verişoara mea, Oana, era ridicător, tatăl ei, aka unchiul meu, evolua pe post de crainic de sală, iar vărul meu procura instrumentar (tobe şi trompete din camera pionierilor) de la propria mamă, care preda geografie şi era directoare de şcoală. Au fost zile formidabile. Lăsam apartamentul descuiat – aşa era moda în Lugoj pe atunci – şi plecam cu toţii la sală s-o susţinem pe aia mică. Acum „aia mică” are 45 de ani şi e în Canada, cu soţul şi băiatul. Cam la asta s-a redus prezenţa mea într-o galerie, la gesturi de solidaritate familială. În rest, am stat mai mult în preajma chibiţilor de fotbal proptiţi fie în înaltul tribunei, fie în ochiurile gardurilor despărţitoare. Oameni care se lăsau admiraţi pentru tandreţurile de tip „Dă-i, Doamne, schiuri, că beţe are” sau „A stat la coadă la picioare şi i-a dat mâini”, ori de câte ori vedeau un combatant mai subţirel şi mai puţin rezistent. Oameni care miroseau a fum, a lemn uscat şi a muncă.

C.P.: Cunoaşterea despre sport vine şi din adeziune. Ai fost, eşti suporter al…? Şi de ce?

R.P.: Ţin cu Poli Timişoara, ceea ce înseamnă, la ora asta, Poli ASU, cazată în Liga a IV-a. De fapt, ţin cu Timişoara pe care am descoperit-o la primul drum, în copilărie. Timişoara „Sfinţilor” convertiţi în Phoenix din raţiuni ideologice, Timişoara lui Foarţă, Cârcu şi Ujică, Timişoara Podului Michelangelo şi a ceasului floral, Timişoara cu pomul breslelor şi cu tramvaiele ei mereu altfel decât în restul ţării, Timişoara parcurilor şi a lui Ilie Stepan, a lui Tolcea, Mihăieş, Ungureanu şi Robert Şerban, a Adrianei Babeţi, a ta, Cristi, şi-a atâtor alţi răsfăţaţi care inhalau acolo aerul scump al libertăţii. Timişoara pieţelor de discuri, a concertelor antisistem, a eleganţei, a răzvrătirii, a cenaclurilor de porumbei din Piaţa Operei. Timişoara aceea care, ani la rând, a trăit sub umbrela unui alint onorant: Mica Vienă. Timişoara premierelor tehnologice şi a îndrăznelilor de tot felul, Timişoara cosmopolită şi tolerantă, Timişoara exigentă şi caldă, Timişoara în care nimic din ce era era violet nu era violent. Iar ca marfă de afară, ţin cu Real Madrid şi cu Lazio, având şi o simpatie duioasă pentru Villarreal.

C.P.: Comentai, când erai mic, în paralel sau după transmisiunile sportive de la radio, gen „Fotbal, minut cu minut”, meciurile?

R.P.: Mă mai prosteam din când în când. Dar nu neapărat fiindcă voiam să refac atmosfera unui meci, şi nici fiindcă aş fi tatonat o viitoare carieră în domeniu, ci fiindcă îmi plăcea să imit. Voci, dar nu numai. De pildă, încercam să reproduc, prin emisii sonore complicate, chiar şi vuietul tribunei, valul vocal pe care-l stârneau spectatorii în momentul de apogeu al unei faze. Însă în primul rând imitam oameni – nu doar comentatori, ci şi actori. Ba, dacă mă gândesc bine, l-am imitat şi pe Ceauşescu. M-am înregistrat pe o casetă audio (era prin anii ’80), cu complicitatea vărului meu din Lugoj, şi am apăsat pe buton la un prânz la care luau parte şi ai mei. Tata a căzut în cursă şi s-a făcut stacojiu de nervi. Chiar credea că-l aude pe Ceauşescu. Mă limitam la imitaţia primară, cum făcea Cristian Popescu (un cântăreţ pe care nu ştiu dacă-l mai ţine minte cineva) pe seama lui Dem Rădulescu, a lui Octavian Cotescu, a lui Gheorghe Dinică şi-a altora. Revenind, am imitat şi comentatori de fotbal. Pe Sebastian Domozină, săracul, pe Victor Tudor Popa („Vă salut şi vă vorbesc din cabina stadionului din Tg-Mureş, unde avem un interes major în jurul partidei ASA-Chimia Rm.-Vâlcea” – chit că la meci erau câteva sute de oameni), pe Corneliu Mihăilescu, pe Ilie Dobre (cum să scapi un asemenea prilej?) şi mai ales pe Nicolae Secoşan. Acesta din urmă, cu vocea lui uşor metalică şi cadenţa lui impecabilă, era comentatorul meu preferat. Printre altele, fiindcă de obicei comenta meciurile lui Poli Timişoara. După 2000 am ajuns să-l cunosc, am şi stat cu el în cabină la un meci şi mi-am dat seama că nu era doar un profesionist adevărat, ci şi un om de calitate.

C.P.: De fapt, întrebarea de mai sus o pregătea pe aceasta: cum ai făcut trecerea din „iarbă” la comentariu sportiv – fie el de presă scrisă sau la microfon (radio-tv)? Ce s-a întâmplat? Ce mănunchi de condiţii s-au îndeplinit simultan, aşa încât ai început – şi de mulţi ani – scrii, comentezi, analizezi, ironizezi, bombăni, aplauzi sportul, cu precădere fotbalul?

R.P.: În vara lui 1997, echipa Ovidiu Ioaniţoaia-Cătălin Tolontan a ieşit pe piaţă cu ProSport. Ei bine, mi-am dorit să scriu la ei din ziua când am văzut primul număr. Era mult peste ce-aveam noi atunci în domeniu, nu încăpea comparaţie. Îmi doream enorm să scriu acolo. Mă uitam la semnături şi, chiar dacă nu-mi plăceau toate, mă gândeam cum mi-ar sta acolo, alături de cei pe care-i citeam articol cu articol: TRU şi Cosaşu, Cupen şi Tolontan, Naum şi Georgescu, Geambaşu şi Octavian, Buzărin şi Fănuş Neagu, Vochin şi Luminiţa Paul, Stamatoiu şi Bistriceanu, Cartianu şi Niculescu. Precis am uitat destui (îmi vin chiar acum în minte Adrian Cioroianu şi Ioan Gyuri Pascu), îi rog să mă ierte. Cumpăram fiecare număr, iar la sfârşit de an răspundeam la ancheta făcută de ziar printre cititori. Erau o grămadă de întrebări: Care e principala calitate a ziarului? Dar principalul defect? Care sunt primele cinci semnături pe care le urmăriţi? Dar cele pe care le evitaţi? Căror sporturi ar trebui să acordăm mai multă atenţie? Ce credeţi despre raportul dintre text şi foto? Şi tot aşa. Ei bine, la fiecare sfârşit de an completam chestionarul şi, la întrebarea „Care e principalul cusur al ziarului?”, răspundeam invariabil: „Faptul că nu-mi face o propunere de colaborare”. Eram un nimeni pe-atunci, dar simţeam că trebuia să-mi spun păsul. Şi ce crezi? Propunerea s-a ivit. Mi-a făcut-o telefonic Alin Buzărin în numele ziarului, la începutul lui 2003, imediat după ce realizasem (cotraducere şi coautorat) cu sprijinul lui, al lui Theo Jumătate şi al lui Ionuţ Iordache, un Larousse de fotbal pentru Editura RAO. Februarie 2003 a fost, sunt singur, anul meu de cotitură profesională. Am plecat de la RAO la Humanitas, unde sunt şi acum, şi am început să scriu la ziarul echipei Ioaniţoaia-Tolontan. Folosesc formula asta fiindcă echipa s-a mutat la Gazetă, s-a întors la ProSport, iar acum e din nou – de ani buni – la Gazeta Sporturilor. Unde între timp au apărut alte nume valoroase: Maria Andrieş, Oana Duşmănescu, Andrei Crăciun, Remus Răureanu. Mulţi şi buni. Păcat c-a plecat Gabi Berceanu, un poet cu un nas şi un talent formidabil pentru scris despre sport. În ce priveşte chibiţăreala din emisiunile de televiziune, vinovatul principal e Vali Moraru de la Digi Sport. El m-a înnădit pentru prima oară, cu aproape zece ani în urmă, pe când lucra la TV Sport (predecesorul lui Sport.ro de azi). Până la urmă, n-a fost nimic spectaculos din partea mea. Dumnezeu a continuat să mă iubească, atâta tot. O face cu o statornicie care mă bucură şi mă complexează.

C.P.: Cum anume scrii despre sport? Cum ai defini „reţeta”, „metoda” după care scrii despre sport, mai ales despre fotbal?

R.P.: Mi-e greu să spun, autoscopiile auctoriale mă crispează. Lucrul deopotrivă bun şi rău e condiţionarea – număr de semne şi termen de predare. Asta pe de o parte te disciplinează, pe de alta îţi pune corset. Simţi uneori că ai nevoie de 8.000 de semne şi eşti nevoit să încapi în 2.700. În rest, pe ecranul minţii mi se aprinde mereu acelaşi avertisment: „Nu încerca să le placi tuturor”. Cine face asta îşi dă singur brânci într-o fundătură. N-ai cum să fii obiectul admiraţiei generale. Nici n-ar fi sănătos. Cred că asta e una dintre bornele scrisului meu, conştiinţa faptului că vor exista mereu oameni care mă vor bombăni, care mă vor considera insipid sau mediocru, după cum vor exista mereu şi admiratori. E regula jocului pentru toată lumea, chit că unii se simt ultragiaţi când nu întrunesc punctaj maxim. Pe de altă parte, încerc să aduc în sport ceva din frumuseţea şi din unduirea literaturii – fie printr-o trimitere, fie printr-o răsucire de frază, fie printr-un citat. Încerc, în acelaşi timp, să găsesc dozajul optim de ironie, fermitate şi tandreţe în tratarea unui subiect. Şi mai e ceva – valabil şi pentru cărţi, şi pentru articole. Nu înseamnă că dacă un articol al meu se citeşte uşor (şi suscită comentarii favorabile), a şi fost scris uşor. Mi se întâmplă uneori să revin, să modific, să mă uit urât la monitor, să şterg, s-o iau de la capăt. Din fericire, doar uneori. Şi mă bucur, chiar mă bucur, că blogul meu de la Gazetă e vizitat de cititori care îşi lasă acolo nu doar impresii, calificative sau verdicte, ci şi expuneri, idei sau minieseuri.

C.P.: Ai avut, în acest tip de publicistică şi, de ce nu, eseistică, modele? Întâi, când spun „modele” mă refer la oameni, la „condeie”. În al doilea rând, mă refer la modele de scriitură, la ceea ce am putea numi „şcoală de presă” (de pildă, eşti mai aproape de publicistica sportivă anglo-saxonă sau mai degrabă de cea franceză, sau care alta, dacă nici una dintre cele două?).

R.P.: Modele din presa străină nu am, fiindcă n-o citesc cu atâta consecvenţă şi acribie încât să pot găsi în ea oameni alături de care să-mi placă să defilez. Sigur, spun o banalitate, dar am crescut, ca atâţia alţii cu cărţile lui Ioan Chirilă. N-aş spune însă că am găsit în el Modelul. Nici în Fănuş Neagu, ale cărui Cronici de carnaval şi Cronici afurisite le-am citit de zeci de ori în juneţe. Mi-e mult mai aproape modelul TRU. Poate şi fiindcă suntem prieteni. Poate şi fiindcă i-am îngrijit seria de autor de la Humanitas. Poate şi fiindcă începeam cititul Vieţii studenţeşti de dinainte de 1990 cu articolul lui. Dar în primul rând fiindcă a fost primul (din punctul meu de vedere) care a arătat că în spatele meciului se ascund o mulţime de lucruri şi că ar fi o prostie să credem să fotbalul, de pildă, e doar despre nişte băieţi şi-o minge. Sigur, din aluat n-are cum să lipsească Radu Cosaşu, al cărui cititor sunt, cum spuneam, de câteva decenii. N-are cum să lipsească Tolontan, care, dincolo de cruciadele lui justiţiare, e un talent literar de primă mână. Iar în ultimii ani m-au delectat textele despre sport ale lui Alexandru Hâncu. Mi-ar plăcea ca în textele mele să fie câte ceva din toţi aceştia, însă fără să-şi dea nimeni seama de influenţe sau contaminări. Să fie gusturile sofisticate şi întrepătrunse ale unei prăjituri din care tu, cititor, să mai ceri.

C.P.: În oglindă: dar contramodele? În ambele sensuri – oameni & stil de scriitură? Cum ştii că nu ai scrie despre sport-fotbal, cum nu ai scrie sau nu ai vrea să scrii nici în ruptul capului?

R.P.: Aici e simplu şi o să fiu succint. Nu vreau să scriu ca Ilie Dobre – omul a descoperit la un moment dat autorlâcul şi are un titlu de carte în care, din cinci cuvinte, trei au ghilimele. Şi nu vreau să semăn cu Dan Claudiu Tănăsescu, un om care se chinuie, de câteva decenii, să-l imite pe Fănuş, nefăcând altceva decât să-i maculeze literatura şi să se fixeze singur în chihlimbarul imposturii.

C.P.: Ce e, de fapt, sportul pentru tine? Şi, ca punct de focalizare: ce e fotbalul? Cum priveşti la el, cum îl „iei în posesie”?

R.P.: Când l-am cunoscut, sportul era un domn bine. Mirosea frumos şi se prezenta cavalereşte la întâlnire. Acum e spaţiul unor afaceri şi contrafaceri enorme, al unor măsluiri teribile. Presupun că aşa se întâmplă cu toate ocupaţiile semidiletante care devin industrie. Cât despre fotbal, el e decorul mereu schimbător al unor poveşti când blânde, când crude. Şi e în acelaşi timp prilejul mereu la îndemână de-a spune poveşti. E sportul care poate declanşa un război (în America de Sud, unde altundeva?), dar în acelaşi timp e developatorul unor emoţii-spectacol. E mediul în care se manifestă şi licheaua, şi eroul. E viaţă din viaţa noastră, cu amânări, violenţe, şovăieli, prefăcătorii, răzgândiri, sânge, paşi greşiţi, nesăbuinţe, păcăleli şi aşa mai departe. E sportul care seamănă cel mai mult cu traiul nostru sub soare. Şi nu mi se pare deloc întâmplător că e singurul sport unde sunt permise hamletizările (ca să nu le spun pe şleau „trageri de timp”).

C.P.: Apropo de publicistica şi eseistica sportivă – şi aici fotbalul e rege, cred – , e ea mai valoroasă decât cea politică? E preferabilă celei politice? Mă refer la cea de la noi, bineînţeles.

R.P.: Aici mă pui în încurcătură. Ar trebui să citesc la fel de mult din ambele domenii ca să emit o părere. Or, în materie de publicistică politică nu mă laud cu acumulări masive. Citesc puţin, haotic şi fără alt criteriu decât talentul. Am câţiva oameni cărora le sorb textele şi alţi câţiva pe care-i citesc din când în când. Atât. La publicistica sportivă stau mai bine cu lecturile. Din cât am înghiţit până acum, risc totuşi să spun că sunt domenii comparabile valoric. Are şi sportul un Dorin Tudoran (care patinează în marginea politicului, nu în centrul lui), are şi politica un Cătălin Tolontan.

C.P.: Cum anume te uiţi la sport, ce anume cauţi când priveşti la sport, la fotbal cu precădere? Există un soi de ierarhie personală, în sistem bullet-points, pe care le urmăreşti? Vrei să vezi etică în sport, cauţi momentele de splendoare estetică? Te uiţi către tacticile şi strategiile de luptă ale combatanţilor?

R.P.: Tacticile şi strategiile sunt ultimele lucruri pe care le caut la un meci. Are cine să se ocupe şi de ele – oameni cu tablă sau tabletă, experţi capabili să descompună o fază în patruzeci de secvenţe şi să vorbească în ceva ce seamănă a jargon fără să fie („pressing de întâmpinare”, „tranziţie pozitivă”, „tranziţie negativă”, „pungă de recuperare” etc.). În ce mă priveşte, caut povestibilul fiecărui meci – o scânteie, o pasă cu călcâiul, un dribling, o imagine cu galeria cântând, un făcut complice cu ochiul între adversari, un gol, bineînţeles. Aş spune că esteticul şi giumbuşlucul precumpănesc. Asta nu înseamnă că am abandonat etica sportului, ci doar că lecţia de viaţă vine abia după ce te desfeţi cu două-trei zaharicale. De multe ori deschid televizorul şi vreau să-i văd chiar în clipa aceea, chit că nu se poate, pe Zidane, pe Cruyff, pe Djalminha (pentru cine mai ştie ce bufon somptuos răspundea la acest nume), pe Marcel Răducanu sau pe Mimo Giuchici al meu de la Poli.

C.P.: Cât e datorie şi cât e înclinaţie în investiţia de timp pe care o faci în sport? Cât e, când priveşti, scrii, comentezi despre fotbal, plăcere şi cât e masochism?

R.P.: Campionatul naţional, Liga 1, Divizia A sau cum i-o mai zice presupune o doză bună de masochim. Iar aici am răni greu de cicatrizat – de pildă, un Dacia Mioveni-Concordia Chiajna de-acum doi-trei ani la care am aţipit de câteva ori în studio. Nu-i vorbă, şi moderatorul dormea dus. Uneori mă uit fără să fie nevoie, atras de ideea că undeva, pe un stadion dintr-un oraş dintr-o ţară, nişte băieţi bat mingea şi că ar fi frumos din partea mea să mă uit la ei. Alteori joacă (din ce în ce mai prost în ultima vreme) favoritele mele. Alteori prind un Man United-Real Madrid cum a fost cel din deceniul trecut şi-mi vine să plâng de frumuseţe. Să leşin, ca Stendhal în Italia. Alteori am de scris articolul pentru Gazeta Sporturilor şi plec la vânătoare de subiecte. Un lucru e cert: un om cu scaun la cap ar vedea, probabil, de trei ori mai puţine meciuri decât mine. Mă consolez cu ideea ca nu sunt singurul excesiv, mai ştiu câţiva.

C.P.: În ce fel(uri) îl ajută spectacolul sportiv la care eşti branşat pe scriitorul Radu Paraschivescu? Ce îi dă ca materie primă, ce îl ajută să „cumpere” pentru opera sa scriitoricească pură?

R.P.: Deocamdată literatura mea s-a intersectat de trei ori cu sportul. Şi s-ar putea să mai urmeze o întâlnire. În 2005 am publicat Fanionul roşu, o carte despre necinstea şi dezonoarea din sport. A fost un fel de răspuns nedeclarat la Fair-play-ul publicat, tot la Humanitas, de Cristian Ţopescu. În 2007 am reeditat Bazar bizar, (apărut iniţial la Editura Maşina de scris) în care există o proză comică intitulată Animal Plan(e)t, despre şefii galeriior din fotbalul românesc. În fine, în 2012 am publicat romanul Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri, o carte în trei părţi, dintre care ultima are un côté fotbalistic pronunţat. Asta fără să fie un roman sportiv, cum am auzit câţiva domni. Şi sper în continuare să pot scrie la un moment dat un eseu despre imnurile naţionale şi despre cele de echipă.

C.P.: Se spune – şi amândoi suntem mai amatori de clişee – că sportul e, nu-i aşa, „o lecţie de viaţă”. Şi, fiind sport desigur, se spune la fel şi despre fotbal. E aşa ceva şi pentru tine? Sunt lecţii de viaţă relevante, majore, fundamentale în sport? Ai primit aşa ceva?

R.P.: Am primit şi lecţii, şi instrumente pentru dezmembrat clişee. Depinde ce felie din tortul sportului prinzi. Unele au un gust foarte amar. Şi chiar dacă am făcut cunoştinţă cu sportul într-o ipostază de inocenţă cvasiadamică, am avut ocazia să efectuez cuvenitele rectificări de percepţie. De o vreme, sportul nu mai e spaţiul cavalerismului. Există, fireşte, mari gesturi de nobleţe sportivă, dar ele ies în evidenţă tocmai fiindcă înoată într-un ocean de mizerii: pariuri, meciuri trucate, arbitraje la comandă, dopaj, amestec al politicului etc. Mi-ar plăcea să spun că am numai amintiri cu surâsul lui Stefan Edberg şi cu sportivitatea Ludmilei Turişceva, dar aş minţi. Am amintirea la fel de intensă a meciului RFG-Austria 1-0 din 1982, în care timp de 78 de minute nu s-a jucat nimic, fiindcă golul lui Hrubesch din minutul 12 a fixat singurul scor care califica ambele echipe şi scotea din cursă Algeria (care tocmai bătuse RFG-ul). Îmi sunt dragi fotbaliştii de tipul Valerón, căruia îi spuneam Cavalerón, dar acelaşi fotbal cuprinde şi uzina de blaturi din Zagreb. Teoretic, sportul ar trebui să fie un primenitor formidabil. Din cauza celor care l-au anexat unor interese impure, a ajuns uneori să semene a bordel.

C.P.: Ai putea scrie un ghid al nesimţitului pentru sport? Sau, măcar, cum ai desena structura unui asemenea proiect, cum ai trasa liniile sale directoare?

R.P.: De putut aş putea, dar probabil că ar fi una dintre cele mai necitite cărţi ale mileniului. Împricinaţii nu s-ar înghesui, iar ceilalţi ar bănui că recurg la un artificiu comercial, după ce am văzut ce succes a avut primul Ghid. În plus, e delicat să schiţezi graniţele nesimţirii în sport, fiindcă toţi cei cu musca pe căciulă se refugiază sub umbrela lui „Scopul scuză mijloacele”. Şi se simt protejaţi. Sigur, dictonul funcţionează şi în afara sportului, numai că în sport ţinta trebuie atinsă într-un timp mult mai scurt: nouăzeci sau şaizeci de minute, trei seturi, o sută sau două de metri, o lungime de bazin. „Trişezi zece secunde şi eşti campion patru ani, nu rentează?” Într-un fel, e un calcul asemănător celui din penalul politicii – „Fur o sută de milioane de euro şi stau la răcoare cinci ani, dar măcar m-am aranjat şi pe mine, şi familia timp de câteva generaţii.” În sport eşti literalmente contra cronometru. Iar nesimţirea sportivă nu constă într-un henţ sau un fault, ci în ceva mult mai urât: combinaţia dintre casele de pariuri şi dopaj. Uită-te la Lance Armstrong, ca să dau doar un nume. Ce facem cu el, acum, după ce l-am cântat cu atâta entuziasm? Ce fac francezii cu el, după ce l-au proslăvit ani în şir, scriind Tour de Lance în loc de Tour de France pe prima pagină din L’Équipe? Aici, în adâncurile acestor fraude lucrative, se află adevărata nesimţire. Iar înţepăturile unui ghid de tipul celui invocat nu rezolvă nimic (nu-i vorbă, nici celălalt n-a produs mutaţii). Nu putem decât să bombănim sau să arătăm cu degetul. Sistemul îşi vede în continuare de treabă şi ne râde în nas.

C.P.: Fac apel, în ultima întrebare a acestui minunat dialog – pentru care îţi mulţumesc şi îţi rămîn, ca şi în multe alte privinţe, îndatorat – la harul tău de culegător de folclor la zi – folclor involuntar, enorm, monstruos, colosal. Din sport, din ceea ce spun sportivii, fotbaliştii cu precădere (respectăm diviziunea muncii!), ce poţi alege, la dicteu automat, ca fiind superlativ (şi în materie de prostie, de gândire defectă sau de inteligenţă robustă)? Cinci-zece „perle”? Şi, dacă ar fi să intri în acest joc, ce ar sta, în această privinţă, pe locul unu în ierarhia ta personală?

R.P.: Mi-a plăcut şi mie şueta noastră, Cristi, cum se întâmplă de fiecare dată când mă stârneşti. Totul e să fie pe placul celorlalţi. La această ultimă întrebare, încep cu sfârşitul. Dacă vorbim de umor voluntar, îmi vine în minte întrebarea unui personaj pe care multă lume nu-l iubeşte – et pour cause: Mihai Stoica. El a spus cândva: „Dacă fotbalului de sală îi spunem futsal, mă întreb cum ar trebui să-i spunem fotbalului de curte?”. Şi Gabi Balint e un tip cu umor. Nu de mult, înainte să intrăm într-o emisiune, omul a conchis, în timp ce se uita la ştiri: „Pentru politicieni nu mai e nevoie de studii, trebuie să fie cu puşcăria la zi”. Adaug şi două citate din ziarişti de sport, culese înainte de alegeri şi imediat după: „Călin Popescu-Tăriceanu se pregăteşte să inaugureze şi un iPod” (Adrian Georgescu) şi „De ieri s-a schimbat titlul: e Meisterchef” (Mihai Mironică).

Dincolo, la umor fără voie, unde fostul selecţioner Piţurcă inventează cuvinte („a baliverna”, „a deterioriza”), sigur că îţi pot livra un top ten şi trezit din somn, dar îmi dau seama că suntem nedrepţi faţă de fotbalişti. Faţă de sportivi, în general. Rostul lor nu e să epateze retoric, ci să fie buni performeri. Pe de altă parte, cu siguranţă că Larisa Iordache se exprimă în română mai bine decât mă deplasez eu pe bârnă. Dacă tot e să-mi exersez virtuţile de arhivar, n-am decât să profit de oferta comentatorilor de fotbal. Cupa Mondială din 2014 a fost, din acest punct de vedere, un festin de inepţii.

Iar acum lista, în ordine descrescătoare:

10.„După aceste rezultate foarte bune, ar fi aproape un miracol să nu ne calificăm.” (Ioan Timofte)

9.„La pomul lăudat nici mere nu face.” (Dorinel Munteanu)

8.„Omul e o persoană umană.” (Gheorghe Hagi)

7.„M-am certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat. În schimb, Marian Iancu e obraznic şi umblă cu tot felul de jargoane care nu e bine să le dai la presă.” (Gigi Becali)

6.„Maşina care mi-am luat-o m-am sfătuit cu mine însuţi.” (Nicolae Mitea)

5.„Poate că mulţi ne vedeau în a doua sau chiar în a treia jumătate a clasamentului.” (Marius Niculae)

4.„Între Cornel Ţălnar, Cornel Dinu şi domnul Mulţescu este un tandem excelent.” (Vasile Turcu)

3.„Din acest moment, sperăm să se joace la fel de frumos ca şi până acum.” (Silviu Tudor Samuilă)

2.„Dacă Mihai Stoica m-ar fi înjurat pe mine, n-ar fi apucat să deschidă gura.” (Ioan Horoba)

1.„La mingea asta a fost un gol superb. Deci chiar mi-a plăcut. Dar, din păcate, din câte-am văzut, n-a fost. Acuma nu ştiu, a fost sau n-a fost… Deci a fost un gol frumos în final, într-un final a anulat golul, dar în schimb, mie, nu ştiu, n-am văzut. N-am fost nici atent pe fază să văd, dar în prima fază am văzut un gol foarte frumos, un gol superb. Deocamdată, ce să zic?” (Nicolae Zuluf)

Precizez că la ultima a trebuit să mă uit în carte. E imposibil să ţii minte aşa ceva.

Notă: Fotografiile care ilustrează acest interviu sînt făcute pe stadionul Santiago Bernabeu din Madrid şi sînt din arhiva personală a lui Radu Paraschivescu. Îi mulţumim pentru permisiunea de a le reproduce.