Cioburile

E cam ca-n staţie la autobuz, groaza-i mână pe oameni, unii se calcă-n picioare ca să urce, hăituiţi de fricile ce-i aşteaptă în celălalt capăt al oraşului, alţii se calcă-n picioare ca să coboare, terifiaţi de fricile ce-i aşteaptă pe undeva prin apropiere, nu scapi nicicum, un ulcer, o teamă, ah cum te pândesc la cotitură, gata să te ia în primire! Ritmul fricii, trepidaţia infarctului – aşa da, astea dau măsura zilelor de îndată ce cobori din pat. Crăpelniţa, borhotul, giugiuleala, burţile, ţâţele, nudismul, borala, toate sunt pe buza gropii, mamă-mamă cum aşteaptă Hâda să te-nhaţe, te priveşte de sub pământ, dintr-o scorbură, îţi face cu ochiul, în abataj acolo jos, boscorodind printre oase, ronţăind o ciozvârtă, nu te-ar lăsa să te pârjoleşti liniştit în juisări, “ah dragule, eşti divin, aşa ceva n-am mai întâlnit, o bormaşină, ce minunat ne vom petrece bătrâneţile împreună, la pensioară!”.

Gândind în perspectivă, plănuind, cu anvergura salturilor chinuite de câine gras, uzi la ciorapi, cu ciorbică, cu căcălică, semiparalizaţi, târându-ne turul nădragilor, ţinându-ne de mână, unul pe patul de spital, celălalt lângă, pârţâind pe ascuns, aşa-zisele “fâsâite” – cum le spunea unchiu’ Petrică. “Nepoate, nu ştiu cum se face, dar pe măsură ce îmbătrânesc, pârţurile sunt din ce în ce mai fără sonor şi din ce în ce mai puturoase, ca şi cum ar fi o putreziciune acolo, înăuntru, oh Isuse Cristoase, stai că am mai lansat una, du-te adu repede apa de trandafiri ce-a rămas de la mătuşi-ta! Oaaaaiii, Dumnezeule, uhhh, că atâta a mai rămas dupa ce-a murit, nişte apă de trandafiri, i-o luasem ca s-o-mbunez, de când cu băuturica, ştii, eram şi eu un pic fericit… Uffff… Ohhh… ţine-o, Satano, zici că-s gaze de luptă, hai să ieşim în curte că nu mai e joacă, treaba devine serioasă, putem sări în aer oricând!”.

De la ulcer, de la ficatul prăpădit, de la te miri ce. În ultima vreme mă gândesc ce-aş alege, dac-ar fi să aleg între o damigeană şi o femeie frumoasă. Frumoasă ca un îngeraş, bunătatea întruchipată, care să aibă grijă de mine până la bătrâneţe, care să fie aşa de frumoasă încât numai cu gândul mi-ar schimba izmenele alea găurite. “Ascultă-mă bine nepoate, femeia e durere şi prostie, cataclism, ne uităm la ele uimiţi, ne fascinează fofeza aia dintre picioarele lor, flocii ăia, baza vieţii, cururile alea teribile, ţâţele alea, sfârcurile alea – să tot rozi la ele, fericit, tâmp, anesteziat, slobozindu-te în neştire între labiile alea, prăjit ca fluturii pe bec! Labiile alea, oh, cât le-am mai muşcat, cât le-am mai frăgezit, oah, oah – dovada că există Dumnezeu! Capetele lor seci – dovada că este şi Satana, mereu prins, vârât pâna la plăsele în curul lor tare, în acelaşi timp uimit de lipsa sinapselor! Cum? Cum poţi să laşi aşa frumuseţe de lucrare neterminată? Cururile alea, găoazele alea cu pielea cea mai fină, aşa, pe mâna… oh, ah… unor inconştiente?! Iad fără scăpare, prinşi aici pe planetă cu nebunele astea ce ne vânează necontenit precum păienjenii! Femeia e fascinaţie şi groază, terifiantă senzaţie, nodurile în gât şi ejaculările, să pompezi la ele gâfâind, fleoşc-fleoşc, transpirat, puţind, împingând acolo, până-n stomac, până-n fiere, să simtă, până-n creier, ca durerea! Ce destin!

Ocnaşi! Să nu te temi, fii glorios, ta-ta-taram! Hai hai hai, în pivniţă, să scot vinul ăla din butoi, oh ce poftă mi-e, oh ce poftă mi-e! Mătuşi-ta nu-nţelegea, ea cu supioara, cu găinuşele, cu ouşoarele, lulu-lulu, dar când am cunoscut-o, ah, ce femeie! Când mi-am îndesat capul între ţâţele ei am zis că asta-i fericirea! Fericirea, nepoate, fericirea, un gând îndepărtat, ascuns undeva în păsărica unei zeiţe, doar acolo poate fi fericirea! Să trăiesc într-o pizdă, asta mi-am dorit toată viaţa! Ascultă-mă, cum le prinzi, arde-le! Şi multe! Şi când n-o să mai poţi, pune-te pe băut şi nu te plânge! Dar nu te lega cu ele! Nu ştim dacă le-a facut Dumnezeu sau Dracu’… ah, oh, am îmbătrânit în rele, pfui!”. Un dans, bacanale, tamburine, când dai din buci un pic mai tare ţi-e teama să nu te prăvăleşti în criptă, un buchet de flori – o săritură periculoasă, toate fricile adunate la un loc, amestecate cu toate fofoloancele din lume şi iată că ai obţinut combinaţia letală, gestul mortal, saltul de cascador, vă salut, pam-pam, nebunia, sfâşierea, cârligul ăla netrebnic care te-nhaţă, te ia de lângă una, te duce lângă alta, te smulge, te aruncă, tot marşul ăsta, orice autobuz te poate lăsa în poarta unui cimitir, teribile clipe, teribile clipe, saltul din aşternut direct în subteran!

Întotdeauna ştim când se petrece crima, toţi ştim, toţi au ştiut, tăceri complice şi vinovate. Electroşocurile, bătăile, dinţii scoşi, crematoriile, divorţurile, minciunile, coliva – astea nu sunt undeva departe, sunt aici, ne pândesc din case conspirative, de după tufele de muşeţel, din zâmbetele cu istorii tenebroase ale bătrâneilor. Moarte şi climax, erecţiile întru eternitate ale celor ce se spânzură.
O sticlă, da, o sticlă e perfectă, e minunată!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *