Rinocerizarea. Primele simptome (1935 1936)
Prietenia dintre Eliade şi Sebastian a fost una de excepţie, nu numai prin profunzimea ei, dar şi prin modul accidentat în care s a manifestat. O prietenie dostoievskiană, dacă n ar fi şi eugenionesciană. Pentru că, la un moment dat, în jurul lui Sebastian Bérenger, România se va rinoceriza în cercuri concentrice, atingând ultimul şi cel mai intim cerc – al prietenilor. În toamna anului 1935, Sebastian începe să observe „mereu mai marcate alunecări spre [extrema] dreapta din partea lui [Mircea Eliade]”. De altfel, conform fişelor de la Siguranţa Statului, 1935 este anul din care Eliade „figurează în Mişcarea Legionară”.
Când suntem în doi, ne înţelegem încă destul de bine – îşi notează Sebastian în Jurnal pe 27 noiembrie 1935. În public însă, poziţia lui de dreapta devine extremă şi categorică. Mi a spus, cu nu ştiu ce agresivitate directă, o pură enormitate: „toţi marii creatori sunt de dreapta”. Pur şi simplu.
Andrei Oişteanu, Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, ed. a II-a, Polirom, Iaşi, 2014
Totul pare încă recuperabil. Decizia lui Sebastian e fermă: să împiedice cu orice preţ năruirea prieteniei dintre ei. Este convins că a găsit şi strategia adecvată. Şi o notează în Jurnal:
Nu voi lăsa ca asemenea disensiuni să umbrească nici măcar cu o impresie dragostea mea pentru el. Voi încerca pe viitor să evit „controverse politice” cu el (27 noiembrie 1935).
În mai puţin de un an însă, această strategie se va dovedi greşită. În orice caz, imposibil de aplicat:
Aş vrea să eliminăm din discuţia noastră orice aluzie politică. Dar e posibil? Strada urcă până la noi vrând nevrând, şi în cea mai anodină reflecţie simt spărtura mereu mai mare dintre noi (25 septembrie 1936).
Dedicaţia dată de Sebastian soţilor Nina şi Mircea Eliade pe cartea sa Oraşul cu salcâmi (1935) este psihanalizabilă. În fond este o non dedicaţie. Pe pagina de gardă a volumului, autorul scrie că nu poate să scrie. În plus, în loc să semneze cu formula clasică „vechiul lor prieten Mihai”, el scrie doar „vechiul lor Mihai”, evitând – conştient sau nu – cuvântul cheie:
Ninei şi lui Mircea, singurii pentru care nu pot scrie o „dedicaţie”, dar pentru care aş putea scrie – şi poate o să scriu într’o zi – o carte întreagă; vechiul lor Mihai, 1936.
În toamna anului 1936, „penibilele dispute politice” dintre cei doi prieteni sunt din ce în ce mai greu de evitat, ducând la „disensiuni iremediabile” (vezi Jurnalul lui Sebastian, 25 septembrie, 18 octombrie 1936 etc.). Anul 1936 pare să fie momentul polarizării totale. Analizând evoluţia ziarului Vremea, ca studiu de caz (Vremea fiind „un bun barometru al oscilaţiilor ideologice”), Lucian Boia ajunge la aceeaşi concluzie:
1936 este anul când conflictul [dintre tabere] care ardea mocnit izbucneşte brusc şi atinge forme violente, inclusiv în zona intelectuală. Punţile, câte mai erau, se rup.
