Un amestec exploziv de intuiţie şi erudiţie
Dacă ar trebui să schematizez la maximum biografia lui Ioan Petru Culianu (Iaşi, 1950 – Chicago, 1991), aş împărţi o în trei perioade relativ distincte. După perioada de formare (1950 1972, România), compusă din subperioada ieşeană (1950 1967) şi cea bucureşteană (1967 1972, studenţia), a urmat o perioadă de adaptare şi acumulare (1972 1983, Italia şi Olanda), marcată în principal de eforturi de acomodare tipice primilor ani de după autoexilare (inclusiv şase luni de lagăr), burse de studiu postuniversitare, doctorate (Milano – 1975, Paris – 1980 şi, ulterior, iar Paris – 1986), învăţarea altor limbi străine (coptă, greacă, ebraică etc.), contacte cu lumea universitară, publicistică şi editorială a Europei Occidentale.
În această perioadă publică studii ştiinţifice (circa 35), articole şi recenzii (circa 100), răspândite în reviste de specialitate occidentale. Cărţile pe care le scrie până în 1983 nu au încă un impact deosebit, nefiind de amploare şi fiind publicate la mici edituri specializate. O mărturiseşte chiar el (în decembrie 1990), cu o modestie şi o francheţe de care puţini mai suntem în stare: „Am mai multe cărţi care aproape nu există (publicate cu editori minori, tiraj foarte mic)”.
Totuşi, încă din această perioadă, pentru cititorul atent al studiilor sale este limpede faptul că inteligenţa şi cultura autorului, intuiţia şi erudiţia cu care este dotat se combină adesea într un amestec exploziv, capabil să zgâlţâie structurile osificate ale istoriei religiei şi antropologiei culturale din anii ’70 ’80 şi să scoată unele teorii din fundăturile în care s au împotmolit.
„Deflagraţia” propriu zisă se produce începând cu anul 1984, un an de graniţă în destinul lui I.P. Culianu, când începe perioada de afirmare deplină şi de recunoaştere internaţională (1984 1991, Olanda şi SUA), perioadă în care funcţionează ca profesor de istoria religiilor la Universitatea din Groningen şi, ulterior, la cea din Chicago, perioadă în care îşi publică cele mai importante studii şi cărţi. De data aceasta, cărţile sale sunt „rotunde” şi „definitive”, sunt publicate în tiraje normale şi la edituri prestigioase, beneficiază de reeditări şi de traduceri în alte limbi (engleză, franceză, italiană, germană, greacă) şi se bucură de o primire entuziastă din partea specialiştilor de vârf din domeniile abordate.
De exemplu, la sfârşitul anului 1984, în decurs de numai câteva luni, îi apar la prestigioase edituri pariziene (precum Payot şi Flammarion) două cărţi de referinţă, tratând două dintre temele sale majore, cărţi care în câţiva ani cunosc mai multe ediţii în alte limbi. Ambele volume beneficiază de prefeţe semnate de Mircea Eliade (unul dintre ele este chiar dedicat lui), cu toate că acesta a acceptat extrem de rar să scrie astfel de texte introductive. Într una dintre aceste prefeţe, Eliade intuieşte faptul că I.P. Culianu depăşeşte „graniţa” de care aminteam mai sus. După ce trece în revistă scrierile anterioare ale autorului, Mircea Eliade afirmă că abia acum, prin publicarea volumelor Éros et magie şi Expériences de l’extase, „cele mai importante lucrări ale sale încep să vadă lumina zilei”.
Între exegeza mitului şi geneza mitului
Propunându mi să privesc viaţa, destinul şi opera lui I.P. Culianu din perspectiva „modelului Eliade”, trebuie să remarc o altă simetrie. Ambii au practicat o stranie pendulare între literatura ştiinţifică şi cea fantastică, cu alte cuvinte, între statutul de savant şi cel de prozator. Nu este locul să insist aici, dar nu ar fi lipsită de interes o (psih)analiză a motivaţiei coexistenţei celor două faţete, la fiecare dintre cei doi cărturari. O formă de dedublare? De defulare? Exces de creativitate? Sau, pur şi simplu, o firească alunecare din domeniul comentării mitologiei arhaice (mito exegeză) în cel al creării propriei mitologii literare (mito geneză)? Literatura este „fiica mitologiei”, spune Mircea Eliade (L’Épreuve du Labyrinthe, 1978). Şi continuă în Jurnal:
Andrei Oişteanu, Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, ed. a II-a, Polirom, Iaşi, 2014
Se poate vorbi despre prelungirea mitului în literatură: nu numai pentru că anumite structuri şi figuri mitologice se regăsesc în universurile imaginare ale literaturii, ci mai ales pentru că în amândouă cazurile e vorba de creaţie, adică de „crearea” (= revelarea) unor lumi paralele Universului cotidian în care ne mişcăm.
De asemenea, ar trebui analizat dacă şi în ce măsură s au influenţat cele două domenii. În prefaţa la romanul Hesperus al lui I.P. Culianu, Mircea Eliade – vorbind despre „nevoia imperioasă” resimţită de tânărul savant de a scrie proză fantastică – ridică aceeaşi problemă:
Ar fi interesant de ştiut dacă intima cunoaştere a credinţelor, ideilor şi tehnicilor religioase a pregătit – sau provocat – tema centrală din Hesperus.
„Îmi iau substanţa din studiile mele”, spunea Culianu referindu se la modul cum îşi scrie povestirile fantastice. Simbioza celor două tipuri de activităţi este mai complicată decât pare la prima vedere, fiind vorba de schimburi de substanţe în ambele direcţii şi de influenţe reciproce, chiar dacă adesea inconştiente. În ceea ce îl priveşte, Mircea Eliade a încercat să găsească un răspuns la această problemă în cadrul unei prelegeri cu un titlu explicit, „Literary Imagination and Religious Structure”, ţinută în 1978 la Universitatea din Chicago:
Ştiu de asemenea, din propria mi experienţă, că unele din creaţiile mele literare mi au dat o mai profundă înţelegere a anumitor structuri ale sacrului şi că, uneori, fără să fiu conştient de acest fapt în momentul când scriam literatură, imaginaţia literară utiliza materiale sau sensuri pe care le studiasem ca istoric al religiilor.
