Tauri cu coarne de melc: noul conciliatorism şi năbădăile neoimperiale ale Rusiei

Recent încheiatul acord de la Minsk (Minsk II) marchează, în fapt, o nouă manifestare a unui tip de atitudine politică a liderilor Occidentului care seamănă, foarte bine, cu atitudinea celor care, acum mai bine de şapte decenii, i-au dat nas, ani în şir, lui Adolf Hitler.
Lideri importanţi ai Occidentului liberal şi democratic se comportă acum, una peste alta, la fel cum au făcut-o, în anii 1930, strămoşii lor politici mai mult sau mai puţin direcţi. De exemplu, nu-i prea mare diferenţă, cred, între omul politic francez interbelic Édouard Daladier, semnatar al Acordului de la München, acela care îi permitea lui Hitler să înceapă de îndată dezmembrarea Cehoslovaciei, şi foarte mulţi dintre contemporanii noştri aflaţi în cele mai importante funcţii de conducere ale lumii occidentale. Amintesc aici şi faptul că, la vremea sa, lui Daladier i se spunea „taurul de Vaucluse”, referire clară la faptul că el a fost, vreme de peste 20 de ani, deputat radical de Vaucluse, precum şi la faptul că el prefera ca imaginea sa publică să fie cea de personaj puternic, vulcanic şi foarte-foarte hotărât. Dar să nu uităm nici faptul că un foarte experimentat om politic britanic, capabil să priceapă fără multă osteneală şi ce se află dincolo de aparenţe, l-a poreclit pe numitul Daladier, în chip cu mult mai potrivit, „taurul cu coarne de melc”.

Hârtia de turnesol a declaraţiilor

Occidentul de azi, confruntat de o bună bucată de vreme cu acţiunile tot mai făţiş agresive ale Rusiei, pare a fi condus de o turmă întreagă de tauri cu coarne de melc – moi, înceţi, nehotărâţi, incapabili (sau deloc interesaţi) să exprime o voinţă clară şi fermă, incapabili (sau prea puţin interesaţi) să funcţioneze ca actori credibili ai descurajării active a agresiunii. E suficient să citim, pentru a pricepe mai bine acest lucru, câteva declaraţii făcute imediat după semnarea noului acord de la Minsk, aşa cum sunt ele rezumate de jurnaliştii de la Wall Street Journal. Cu excepţia notabilă a preşedintei Lituaniei, Dalia Grybauskaite, care a declarat de îndată că noul acord este „absolut slab” (în special pentru că „principalul element al unei soluţii este controlul frontierelor”, dar în legătură cu această problemă „nu s-a ajuns la o înţelegere şi chestiunea nu a fost rezolvată”), atitudinile unor importanţi lideri politici occidentali sunt ilustrative pentru ceea ce am numit – pe bună dreptate, cred – folosind termenul de nou conciliatorism. „S-a ajuns la un acord, dar totul poate fi încă decis într-un fel sau în altul”, spunea preşedintele francez Hollande, care a recomandat altor lideri occidentali „să continuăm să fim vigilenţi”. Cancelarul german Angela Merkel a spus, la rândul său, că noul acord aduce „un licăr de speranţă”, precum şi că „e important ca acum vorbele să fie urmate de fapte”.
Citind astfel de formulări, un Maiorescu ar fi scris, din nou, pagini absolut minunate despre beţia de cuvinte. Şi despre o simplă beţie de cuvinte şi vorbim, în cazul multora dintre liderii occidentali care, în realitate, nu sunt în stare să descurajeze în mod credibil agresiunea rusească. Cum putem traduce în termeni practici, lipsiţi de orice echivoc şi cu efecte măsurabile, apelul lui Hollande la continuarea vigilenţei? Şi de ce ar da înapoi Vladimir Putin în faţa lui Hollande, atâta vreme cât Parisul nu comunică Moscovei că agresiunea nu va mai fi tolerată? Şi ce are Vestul de făcut dacă, de exemplu, atitudinea Rusiei nu se modifică (adică dacă vorbele nu sunt urmate de fapte, cum cere doamna Merkel), iar separatiştii rusofoni şi rusofili din Ucraina vor continua să primească sprijin militar şi logistic din Rusia? De ce şi cum ar putea declaraţiile mai sus citate ale cancelarului german să-l facă pe preşedintele Putin să înţeleagă că Vestul are nu doar un potenţial imens de putere, ci şi voinţa politică de a împiedica Moscova să-şi continue netulburată expansinea agresivă înspre Vest?

Termen de comparaţie

„Şi ce-ai vrea tu, domnule, să avem neapărat război cu Rusia?” – mă mai întreabă, din când în când, diverşi „binevoitori” şi „pricepuţi” de diverse categorii. Nicidecum. Spun însă, pur şi simplu, că atitudinea mai degrabă conciliantă (conciliatoristă, de fapt) a multor lideri politici occidentali actuali nu poate decât să conducă la o continuare de către Rusia a politicii sale neoimperiale, prin mijloace în mod deschis tot mai agresive.
Ce s-ar putea întreprinde, totuşi? De ce ar fi nevoie, în plan strict politic, pentru ca Moscova să priceapă că nu e deloc cazul să continue nici încălcarea suveranităţii Ucrainei, nici expansiunea înspre Vest? Răspunsul e unul foarte simplu: ar fi nevoie de un act de voinţă politică foarte ferm, care să spună Rusiei, foarte clar, precum şi în termeni lipsiţi de orice echivoc, tot ce e de spus. Un scurt exemplu istoric poate lămuri, cred, ce înseamnă act de voinţă politică într-adevăr foarte ferm. În 1937 şi la începutul lui 1938, Hitler făcea tot mai mult uz, pe scena politică europeană, de tema drepturilor pentru etnicii germani din regiunea Sudeţilor. Până când, într-o bună zi, liderii politici de la Praga, absolut sătui să tot audă absurdităţile şi ameninţările belicoase ale Berlinului, au decretat mobilizarea parţială. 10 contingente anuale de rezervişti (deci cam 30 % din resursele militare ale Cehoslovaciei) au fost chemate sub arme, la 19 şi 20 mai 1938. Nu s-a tras nici măcar un foc de armă. Nici n-a fost nevoie de aşa ceva. Hitler a înţeles, cel puţin vreme de câteva luni, că e cazul să se mai potolească, măcar niţel, în relaţiile sale cu Cehoslovacia. Atitudinea hotărâtă în raport cu cel care ameninţă s-a dovedit, atunci, cel mai eficient instrument de descurajare a agresiunii. Găsim, azi, în Europa, vreun lider politic care să întreprindă, în relaţiile cu Rusia lui Putin, cam ce-au făcut cehii în relaţiile cu Hitler, în primăvara lui 1938? Sau va continua, la nesfârşit, menuetul conciliatorist pe care-l tot dansează, în Europa, turmele de tauri cu coarne de melc de toate culorile politice?