Palatul Puricilor

Palatul Puricilor este suprapopulat. La fel ca Istanbulul anului 2002. Înainte de Palatul Puricilor a fost Palatul Bomboană – construit pe terenul profanat al unui cimitir, în stilul demodat Art Nouveau, combinat cu elemente ale unei arhitecturi strict personale, asimetric, pestriț, memorabil. Palatul Bomboană își purta cu demnitate numele: o clădire colorată, eclectică și exotică dintr-un oraș colorat, eclectic și exotic. Decăzutul Palat al Puricilor colcăie de mirosuri pestilențiale, emanate de straturile de gunoaie care-i formează învelișul protector. Personajele insolite pe care le găzduiește în numeroasele sale apartamente pot concura cu succes starea civilă. Adevăratul personaj central al acestui roman este Istanbulul, cu mirosurile sale fetide de scorțișoară și pește, cu amestecul său secret de tradiție și modernitate, de superstiție și indiferență.

Romanul lui Elif Shafak („Palatul Puricilor”, Iași, Polirom, 2014) surprinde în primul rând prin structură. Titlul reflectă fidel conținutul, iar Palatul Puricilor se transformă într-un model minuțios de stratificare a narațiunii. Fiecare subcapitol poartă numărul unui apartament și eticheta unei porecle. Fiecare personaj este un locatar găzduit de palatul ficțiunii. În palatul-oraș, rolul agorei îl joacă frizeria gemenilor bivitelini Celal și Cemal. Teritoriul frizeriei reprezintă punctul de convergență al tuturor personajelor, ale căror povești mucalite sunt inițiate prin colportaj și expuse indecent, prin gaura cheii. În acest caz, o lectură adecvată ar fi una cu sprânceana ridicată, cu o expresie neîncrezătoare și cu o necesară predispoziție ludică.

Ceea ce farmecă și subjugă iremediabil în cazul acestor narațiuni suprapozate nu este stratul poros de la suprafață, armătura de umor negru, de ironie uneori caustică, alteori balsamică, ci straturile subcutanate, faldurile grele care ascund panseuri ale tristeții și ale morții. Dacă este adevărat că familiaritatea născută din rutină poate fi un antidot al fricii de moarte, atunci toate personajele („zei ai micului lor univers provizoriu”) au o existență circulară, cu redundanțe și simetrii iscate de propriile angoase, cărora nu li se pot sustrage altfel. Amanta Tristă, locatara apartamentului 8, îi gătește negustorului de măsline (care o întreține cu generozitate și cu legitime așteptări), apoi se gătește în așteptarea musafirului și, uneori, se automutilează. Subiectivul eu, locatarul apartamentului 7 (oglindă deformatoare a convingerilor autoarei), care explorează naivitățile celorlalți de pe o treaptă superioară a înțelegerii, reface inexplicabil traseul de alcoolist al părintelui detestat din pricina aceluiași viciu. Profesorul universitar, cu existența lui boemă, este un raisonneur, ale cărui verdicte lovesc infailibil și lasă în urmă un gust amar și un miros pe măsură: „Adevărul este că, dacă mirosul ar fi venit într-adevăr de-afară, mesajul meu ne-ar fi ajutat să rezolvăm problema, însă încep să bănuiesc că în tot acest timp sursa mirosului se află în cu totul altă parte. Se pare că mirosul vine dinăuntru, din Palatul Bomboană”. Mirosul vine, într-adevăr, dinăuntru. Din apartamentul doamnei Auntie, văduva respectabilă și colecționara compulsivă de gunoaie aduse de valuri la țărm. Straturile de gunoaie ascund armatele de gândaci care invadează cotloanele cele mai ascunse ale palatului degeneraților. Scabroasele lighioane își fac culcuș chiar și în impecabila locuință a maniacalei ordinii și curățeniei: Tijen Igienă (locatara apartamentului 9 și mama puberei Su). Femeia este posesoarea unei viziuni nu tocmai convenționale asupra unei realități de tip puzzle, dureros de imperfectă, care trebuie refăcută din bucăți:

„După ce a cercetat pe rând bucătăria, livingul, holul și camera din spate, Tijen Igienă a stins în sfârșit luminile și s-a întins epuizată pe pat. În liniștea desăvârșită a întunericului străpuns de zorii ce se iveau încet-încet, s-a răsucit și s-a uitat plină de curiozitate la trupul de lângă ea, de parcă atunci l-ar fi văzut prima oară. L-a privit, e drept, dar ceea ce vedea era mai puțin un trup și mai curând numeroase bucăți și fărâme. Pasiunea ei pentru curățenie, care devenise de mult cronică, îi afectase vederea ca o boală perfidă. Ochii ei sfâșiau pe nesimțite tot ce privea, împărțind întregul în bucăți, bucățile în detalii și detaliile în fărâme. Când se uita la preșul din living, de pildă, nu-i vedea decât modelele, petele ascunse în ele și fărâmele de murdărie lipite încă de pete. În timp ce vederea îi devenise îndeajuns de ageră ca să zărească detalii nedeslușite și să vâneze paraziți invizibili cu ochiul liber, își pierduse în schimb puterea de a percepe ceva în întregimea sa. Prin urmare, când s-a răsucit în pat și s-a uitat la trupul de lângă ea, nu l-a văzut pe soțul ei, ci doi stropi de salivă uscată din colțul gurii lui, nisipul care i se strânsese în ochi, resturile de mâncare de printre dinți, gălbeneala nicotinei de pe degete și mătreața de la rădăcina părului. A întors îndată capul, ca să nu mai fie silită să vadă așa ceva, însă era prea târziu. I se făcuse deja scârbă.”

Iubirea implică o privire de la distanță. Privită de aproape, orice ființă își expune imperfecțiunile congenitale. Scârba este aversul iubirii. Fiecare din narațiunile concentrate ale Palatului Puricilor ar fi putut constitui romane de sine stătătoare. Materialul fanteziei acestei scriitoare excelente este, fără îndoială, inepuizabil.

Cu pasiune de entomolog, Elif Shafak colecționează cele mai bizare specii umanoide, pe care le îngrămădește haotic-ordonat în romanul-palat (palatul-roman), din care nimeni nu poate să se mute, la fel cum nimeni nu se poate muta din propria viață. Într-un final, perspectivele incongruente se reunesc într-una singură, a naratorului-pușcăriaș care se joacă de-a scriitorul. Ficțiunea se exhibă ca ficțiune fără rest. Planul vertical al minciunii este perpendicular pe linia orizontală a adevărului, cu care se întâlnește într-un singur punct. Palatul Puricilor este, așadar, Palatul Ficțiunii, ale cărui etaje suprapuse se reazemă, caduc, pe teritoriul profanat al unui Istanbul trăit și visat în același timp.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *