Bernard Lewis, Istoria Orientului Mijlociu. De la apariţia creştinismului pînă în prezent, (fragment 3)

A existat o rezistenţă mai mare la occidentalizarea sau modernizarea vestimentară a jumătăţii feminine a populaţiei. Aceasta s-a realizat mult mai tîrziu şi nu a fost niciodată atît de extinsă, nici chiar în zilele noastre, precum în cazul bărbaţilor. Regulile musulmane privitoare la decenţa feminină au făcut din acest aspect o ches¬tiune sensibilă, un subiect controversat recurent. Chiar şi Atatürk, deşi a interzis fesul şi alte accesorii orientale de pus pe cap pentru bărbaţi, nu a interzis niciodată vălul. Au existat cîteva reglementări locale ici şi colo în Republica Turcia la nivel munici¬pal şi doar în foarte puţine locuri. Abolirea vălului s a realizat printr un soi de pre¬siune şi osmoză socială, fără sistemul de aplicare a legii care a implementat abolirea acoperămintelor tradiţionale pentru cap la bărbaţi. Sub acest aspect, ca şi sub altele, modificările vestimentare reflectă realităţile feminine distincte. Sînt extrem de puţine femei în cafenele şi ceainării, iar în cazul în care vezi vreuna, probabil este complet acoperită, în stil tradiţional. Totuşi, doamne elegante, îmbrăcate în pas cu moda, adică în stil apusean, pot fi văzute în anumite ţări în hotelurile şi restaurantele mai scumpe frecventate de categoriile sociale mai înstărite.
lewis coperta

Schimbarea vestimentară indică şi o prefacere mai profundă chiar şi în statele radicale, antioccidentale. Aşa cum individul încă poartă, cel puţin parţial, veşminte occidentale, şi statul poartă haină şi pălărie occidentale sub forma unei constituţii scrise, a unei adunări legislative şi a anumitor sisteme electorale. Toate acestea au fost menţinute în Republica Islamică Iran, deşi, bineînţeles, nu a existat nici un pre¬cedent în acest sens în trecutul iranian antic sau islamic.

Clientul din cafenea stă pe un scaun la o masă, iar aceste două obiecte sînt şi ele inovaţii datorate influenţei apusene. Au existat mese şi scaune în Orientul Mijlociu în Antichitate şi în perioada romană, dar au dispărut după cucerirea arabă. Arabii veneau dintr un ţinut unde copacii erau puţini, iar lemnul rar şi preţios. Aveau multă lînă şi piele, pe care le au folosit pentru a şi decora casele şi locurile publice, ca şi pentru confecţio¬narea veşmintelor. Se întindeau sau şedeau pe perne şi perniţe de diverse soiuri, pe divane şi sofale – ambii termeni provin din Orientul Mijlociu – acoperite cu tapiserii şi cuverturi, şi serveau mîncarea şi băutura din tăvi metalice decorate cu gust. Miniaturile otomane de la începutul secolului al XVIII lea arată oaspeţi europeni la diverse cere¬monii de la curtea otomană. Se disting clar prin pantalonii şi hainele lor cambrate, prin pălăriile lor şi de asemenea prin faptul că doar ei stau pe scaune. Otomanii erau gazde amabile şi le ofereau scaune oaspeţilor lor europeni, dar ei nu le utilizau.
Bărbatul din cafenea probabil fumează o ţigară – un împrumut din Occident, mai exact de sorginte americană. Din cîte ştim, tutunul a fost introdus iniţial în Orientul Mijlociu de comercianţi englezi la începutul secolului al XVII lea şi a devenit rapid foarte popular. Cafeaua ajunsese aici puţin mai devreme, în secolul al XVI lea. Originară din Etiopia, a fost introdusă mai întîi în sudul Arabiei, iar de acolo a ajuns în Egipt, Siria şi Turcia. Potrivit cronicilor turceşti, a fost adusă la Istanbul în timpul domniei sultanului Soliman Magnificul (1520 1566) de doi sirieni, unul din Alep, celălalt din Damasc, care au deschis primele cafenele în capitala turcă. Noua băutură s a bucurat de un succes enorm, iar despre proprietarul de cafenea din Alep se spune că s a întors în oraşul său natal după doar trei ani cu un profit de 5.000 de galbeni. Dezvoltarea unei societăţi de cafenea a îngrijorat atît autorităţile politice, care se temeau de comploturi, cît şi autorităţile religioase, preocupate de nepotrivirea unor astfel de stimulente cu legea islamică. În 1633 sultanul Murad al IV lea a interzis atît cafeaua, cît şi tutunul, ordonînd executarea unui număr de fumători şi băutori de cafea. În cele din urmă, după controverse îndelungate între susţinători şi adversari, tutunul a fost declarat legal printr o fatwa emisă de muftiul şef Mehmed Bahai Efendi, un fumător înrăit, care în 1634 fusese demis din postul său şi trimis în exil din cauza fumatului. Contemporanul său, autorul otoman cunoscut sub numele Katib Çelebi, spune că decizia sa în favoarea legalizării tutunului s a datorat nu atît propriei depen¬denţe, cît credinţei în principiul juridic conform căruia tot ceea ce nu este interzis este permis şi unei preocupări pentru „ceea ce se potrivea cel mai bine condiţiei oamenilor”.

Bernard Lewis, Istoria Orientului Mijlociu. De la apariţia creştinismului pînă în prezent
Traducere de Lucian Leuştean,Polirom, 2014

Foarte probabil, bărbatul din cafenea citeşte un ziar sau poate face parte dintr un grup căruia i se citeşte ziarul. Aceasta trebuie să fi fost una dintre cele mai explozive şi mai profunde transformări, atît pentru individ, cît şi pentru societate. În cea mai mare parte a regiunii, ziarul va fi tipărit în arabă, limba dominantă în Orientul Mijlociu. În „Semiluna fertilă”, în Egipt şi în nordul Africii, limbile vorbite în Antichitate au dispărut, supravieţuind doar în rare cazuri în ritualuri religioase şi la mici minorităţi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *